sâmbătă, 27 octombrie 2018

Gând

unei

Toamna s-a instalat cu supremație și, parcă, ne judecă pentru faptele noastre impure, adânc  înrădăcinate-n noi. Copacii sunt surpați în despuiere și-ntreg pământul călcat în picioare murmură în adâncul lui de durere.

luni, 22 octombrie 2018

Ciudată-alcătuire

unei

Aș vrea un poem să șoptesc cuiva
s-alinte cuvântul meu tainic;
să văd, să te simt în suflet aș vrea
din bezna odăii ce-i martor.

Din somn să te-alint cu tremur sfârșit
să te înalț chemându-te-n brațe;
lin să iubesc cu murmur deplin
din valma iubirii noastre.

Noaptea e rece precum ți-e tăcerea
și-n mâini străfund se zbate,
un trup ce-i gol, și singur, și trist,
suntem străini odăii noastre.

Și te-aș iubi pierit în gesturi mărețe,
în tainice moduri fără hotar;
iubirea nu-i frontul lumii ce piere,
prin lacrimi mă tremur scriindu-te iar. 

duminică, 14 octombrie 2018

Ne-mpăcat cu aceste gânduri

unei

Da, ma zbat și mi-e dor de tine
și-n nopți puerile ma pierd sperând
că-ntr-o clipită, poate, ajung la tine
neclintit și nevăzut.

Dar acum, privindu-mă mai bine,
prin sumbrul frânt, pasul făcut;
adâncul plâns lipsit din însumi,
urzește-n mine un strigăt mut.

miercuri, 10 octombrie 2018

Mereu limpede

unui popor decembrist

Tu, care știi, că-n lumea asta suferindă
se mișcă totul, parcă, fără-un rost;
ne duc picioarele, parcă de frică
într-o durere ce-i strivită de prisos.

Privim înmărmuriți, blânde scene oarbe,
fierbinți clădim gânduri de adieri;
privirii noastre, totuși, parcă blajine,
ni se-nchină zvelt un gând furios.

Săraci români, săraci ca ploaia,
în nostalgia vremii ne înălțăm;
săracii slăbiciunilor din fire
întristați, tăcuți vom fi mereu.

Trupul nostru-i mai gol ca niciodată,
dar bogați din noapte pâna-n zori;
crește-n noi înfrânta viață,
osteniți de atâta luptă între noi.

Am tot vândut pământul nostru,
jigniți, supuși, flămânzi și goi;
sub noi zac mii de oase frânte
și nu-i tăcere deasupra lor.
 
Tu, pătimaș al vremurilor noastre,
nu-mparți nimic din ce-i al tău;
putrezim  ca lemnul de pe munte,
fumegând apoi în viitor.

Doar gândul uneori omoară,
furie, groază, indusă în popor;
nicio slujbă nu-l mai îndeamnă,
o, român, adânc vei fi mereu.

Trudiți sub jugul ce ne cuprinde,
zefirul strigă aprig către noi;
neclintiți în sărmana utopie,
ne tot iertăm și tot iertăm.