Mereu limpede

unui popor decembrist

Tu, care știi, că-n lumea asta suferindă
se mișcă totul, parcă, fără-un rost;
ne duc picioarele, parcă de frică
într-o durere ce-i strivită de prisos.

Privim înmărmuriți, blânde scene oarbe,
fierbinți clădim gânduri de adieri;
privirii noastre, totuși, parcă blajine,
ni se-nchină zvelt un gând furios.

Săraci români, săraci ca ploaia,
în nostalgia vremii ne înălțăm;
săracii slăbiciunilor din fire
întristați, tăcuți vom fi mereu.

Trupul nostru-i mai gol ca niciodată,
dar bogați din noapte pâna-n zori;
crește-n noi înfrânta viață,
osteniți de atâta luptă între noi.

Am tot vândut pământul nostru,
jigniți, supuși, flămânzi și goi;
sub noi zac mii de oase frânte
și nu-i tăcere deasupra lor.
 
Tu, pătimaș al vremurilor noastre,
nu-mparți nimic din ce-i al tău;
putrezim  ca lemnul de pe munte,
fumegând apoi în viitor.

Doar gândul uneori omoară,
furie, groază, indusă în popor;
nicio slujbă nu-l mai îndeamnă,
o, român, adânc vei fi mereu.

Trudiți sub jugul ce ne cuprinde,
zefirul strigă aprig către noi;
neclintiți în sărmana utopie,
ne tot iertăm și tot iertăm.