Fugari prin zeci de veri

unei

mi-e dor de tine ca-n copilărie,
sub glasul alb al zilelor pustii;
când cerul vast tăcut ne-ar spune,
că-ntr-o zi ne-om întâlni.

singurătăți puerile împreună,
spre spaima adulților ce ne-au privit;
tăcuți umblam ținându-ne de mână,
pe-un vânt de vară nerostit.

stau pașii mei tăcuți sub geamul,
se tânguie-amintirea de atâta dor;
m-adun cântând suflării tale,
plutind în cercuri n-am să mor.

se diminua orice depărtare,
atunci când te priveam la geamul tău;
de-atâta boală solitară,
abia foșnesc, foșnesc de dor.