Singurătate vibrantă

ca o carte închisă
sunt cuvintele pe care nu le grăiești
sufletul care nu se deschide
și lacrima pe care nu o verși

ca o taină e omul viu
când are rațiune sau cuget frânt
se îndreaptă fugarnic spre mormânt
Doamne câtă tristețe pe pământ

Mânându-mă în profunzimi

viața-i o operă de artă
bâjbâită-n beznă;
în unii se naște credința
în ceilalți declinul

și-n timp ce-naintezi cu vârsta
te învârți în jurul durerii;
restu-i secundar, spunea Buddha,
inexistent chiar.

mă detest în opera-mi de artă,
tribune fără ovații;
joc singur pe propria-mi scenă
singur în propria-mi viață.

Din stări

nu am alte preocupări decât singurătatea
și mă-ntreb sistematic unde ești
mă-ntreb ce aș mai putea să inspir oamenilor
ce să le mai spun sau
cât de mult aș păcătui cu tine;
prin tine-mi salvez singurătatea
și nu din moft sau să crezi că
m-am săturat de atâta bâjbâială-n mine
că te doresc doar să-mi ascund eșecul
și dorințele pe care nu le-am satisfăcut
ci pur și simplu
m-aș lecui cu tine pe vecie.
n-am țel decât de-o iubire
și-mi aprofundez nenorocirile pentru că-s
nenorocit din pântece dar cu toate acestea te-aș iubi

m-aș vindeca lângă tine
ca Bartimeu lângă Hristos
și voința mea, bolnavă ce-i drept,
n-ar mai fi virulentă și otrăvitoare...
m-aș pironi lângă trupul tău
până la delir și m-aș aventura
în toate simțirile tale fără să regret

orice om vrea să fie altul decât este spunea Cioran
și-n mine se nasc tenebre senine cunoscându-te
se nasc seducții definitive
și-mi imaginez cum ar arăta lumea fără noi
fără gânduri pătimașe care se nasc
din suferințele trecutului nostru
și-i cu neputință să mai spun cuvinte de abator
de moarte într-un cuvânt
căci abia dacă-mi dau seama de gravitatea
prezenței tale în vidul abandonării mele

te-aș iubi pe furtuna și dacă n-aș face asta
aș cerși la ușa ta aș cerși decăderi
remușcări incompatibilități certuri...
m-aș abandona în strigătul timpului pierdut
și m-aș îmbăta cu vin să-mi macin ideile
care m-au tulburat în clipe de declin

să vii încremenită în căderea vieții mele
să mi te abandonezi cu lacrimi
cu neant și smerenie...

Seara devreme

mă trezisem înainte de amurg

amurg cu vin cu violin;

citisem în Pilde că vinu-i batjocoritor,

băuturile tari sunt gălăgioase;

orcine se îmbată cu ele

nu este înțelept...

 

trebuie spus, totuși, că resemnarea-i senină

și, chiar dacă, de multe ori plecăm devreme

habar n-avem spre că pășim

și fără milă nu suntem înțelepți

și ne tot gândim că suntem în hău

și alunecăm tot mai jos

și tot mai jos

fără să mai cunoaștem termenul.

 

poate ar fi mai bine să revin peste ani,

să mă închid într-o cameră, 

cum spunea Noica și după ani de absență

să-mi scriu plânsul

sau să mă plâng neîncetat...

 

remarc totuși

că-mi dezgrop secretul,

că-n murmur mi-e natura sălbatică

și vinul miroase tot mai tare 

în odăița asta cu pereții albi.

 

cum ar fi să stai la o masă pătrată

singur

să-l asculți pe Bach sau Albinoni

și să-ți imaginezi că n-ai existat niciodată

 

 

 

 

Amic în inamic

când măștile au fost smulse

ne-am prăbușit în hău, ridicoli;

ți-o jur că te-am iubit amice,

cu rupturi și reveniri ambigue.