Gând

Timpul nu rezolvă absolut nimic, așa cum vorbește gura lumii!

Ce frumoasă

ce frumoasă ar fi fost iubirea

ce frumoasă ar fi fost plecarea

ce frumoasă ar fi fost singurătatea

ce frumoasă ar fi fost și viața 

mi-e dor

mi-e dor de Cioran 

și de anii trecuți

mi-e dor de Eliade și Culianu

mi-e dor că l-am aflat pe Dragomir

mi-e dor de-o moarte aspră cu venin

mi-e dor să fiu singur în fiecare zi

mi-e dor de fiecare noapte

mi-e dor că-n mine zace-un chin

mi-e dor de ce n-am fost vreodată

mi-e dor de plâns și de suspin

de banca din Parcul Civic

mi-e dor să mor câte puțin 

puținul ce m-așteaptă

mi-e dor de Bach și alte minunății

mi-e dor de plâns și lacrimi

mi-e dor de neant cu ochii închiși

mi-e dor de casă bătrânească

Gând

Când mă las dus de muzică... mi-ar plăcea să nu mai mor niciodată!

Cum mă zbat pe timp de ploaie

mă îmbolnăvesc în lipsa ta

și-afară plouă în amurg

cine se ține de cuvânt

e omul de demult

eu sunt nou și goana grea

mântuirea nu-i a mea

eu privesc în urma mea

dreaptă-i judecata ta

Servesc amintirea

dacă ai fi fost lângă mine

nu cred că te-aș fi iubit pururi

dar uitându-mă-n urmă

în estomparea ta

în lipsa ta

realizez că

cu cât te depărtezi mai mult

cu atât mai mult amplifici 

iubirea-n mine

și-ncepe să nu-mi mai pară rău

singurătatea mea devine 

plinătatea mea

și această stare de puț secat

mă transformă în ceva ce n-am mai fost

de cele mai multe ori plouă

și nu-mi aduc aminte nici de Cioran

nici de Stănescu

ci de amărâtul ăla de mal

unde te-am văzut ultima oară

mi-ar fi plăcut să știu ce faci

unde ești

și de ești acolo

cum gândești și cum 

te-ai transformat în tot acest timp lipsă

viața e un moft și uităm să profităm

chiar și de clipele cele mai dificile

uităm să profităm 

de iubirea prezentă și timpul

care n-are pardon în viețile noastre

ne zdruncină zilnic

dacă ai uitat astăzi să plângi...

niciodată nu e târziu pentru o lacrimă 

Aduceri

unei 

m-am trezit plâns și cumva sufocat

de ceea ce sunt 

și zilnic mă văd incomplet pentru că nu te am

și mi-e dor de tine în cel mai sincer mod pe care-l pot rosti

și mă gândesc că trebuie să inventez cuvinte

să pot descrie singurătatea și dorul cumplit 

care mă apasă după tine.

au trecut ani cu noblețe și această noblețe 

m-a educat cu tristețe tăcută, de cavou

și-mi dau seama că tot prezentul acesta 

îmi poate fi un epitaf.

cum poți contempla în brațele altui bărbat?

nu te cer înapoi, nu aș putea și dacă aș face una ca asta,

aș fi egoist pentru că m-aș gândi numai la mine.

chiar și acuma când mă gândesc la tine,

în cea mai pură formă, e vorba numai despre mine

pentru că-i gândul meu și nu ți-l pot mărturisi.

îți mai aduc aminte cumva de mine?

m-ai uitat cumva?

îți mai aduc aminte când ne-a prins ploaia 

pe Splaiul Titulescu și ți-am spus că nu are rost

să fugim spre casă pentru că deja eram uzi?

mi-a plăcut mult acel moment și l-am contemplat 

în solitudinea mea până la epuizare;

ce stări monumentale mi-ai putut oferi...

în urmă cu ceva timp l-am cunoscut pe Alexandru Dragomir;

ce mult mi-ar fi plăcut să-l citim împreună.

am citit sute de cărți în singurătatea mea 

și n-am reușit nici în zi de azi să împart timpul meu

la care nu prea mai țin pentru că timpul îmi aduce aminte

mereu de Tomaso Albinoni și omul ăsta mereu m-a făcut

să-mi doresc să nu mai mor; 

ce gând sinistru pentru un nihilist.

vreau să-ți mai spun că în timpul acesta am numărat mii de pași fără tine

și de multe ori mă visez că merg la braț cu tine și,

poate, chiar vorbesc singur; cine știe ce-o mai spune lumea 

despre mine...

dar ce mai spune lumea despre lume?

Străbătând un gând

undeva pe strada Frasinului

mă simt ciudat de pustiu

deși-mi place nu protestez

mă simt atât de neatins

de neatins de neatins

însângerate gânduri evident

mă pun la zid și mă despic

propun să-ți spun că n-am fost eu

că n-am fost eu că n-am fost eu

nu e nimeni și nimic

n-a mai rămas ceva din noi

aș vrea acum să îți explic

să îți explic să îți explic  

iubita mea se lasă seara

se lasă zidul între noi

aș vrea să mai zâmbim o clipă

o clipă o clipă

Stare confuză într-o seară cu Eric Clapton

Uite, cumva sunt plin de mine

și între cer și pământ mă sufoc

dezlănțuit mă uit și nu mi-e bine

în toată tragedia-n care-am fost.

Nu știu ce să spun în mine

nu știu dacă dor mai am

dar știu că dorul după tine

e-un cataclism aproape sideral.

N-am să te mai strig pe nume

n-am să-ți mai scriu niciun catren

am să privesc uimit spre tine

murmurul din gândul meu.