Potopire nostalgică

... Şi văd priviri frânte
în umbre de ziduri,
inimi fără tentaţii,
tristeţi fără muzică...

Nimic din toate aceste
nu le mai slujesc!

Am lacrimi care sfredelesc
pământul şi răsar ca aştri
de pe alte tărâmuri, fără
un sens deplin în compromis!

Am un cântec vesel de toamnă,
un cântec al vântului
ce se strecoară printre frunze
şi fluieră în singurătatea lui.

Văzduhul a îmbătrânit, e străin,
rece, glasul lui vine din necunoscut...
Răsuflarea lungă şi grea bate acum
cu pumnii grei în pragul toamnei,
glasu-i vine de departe. Îl aud
totuşi schimbat, surd, ca dintr-un
fund nepătruns, din rai...

Acum luna e crudă, palidă, moartă,
nu ne mai încântă cu frumuseţea ei
din acele nopţi senine de vară,
pline de iubire şi orchestrate
de greieri muzicanţi...

Aud la răstimpuri scurte frânturi
din cuvintele "tale", fără sens,
repezite la întâmplare în umbra
acestei nopţi mute, cenuşii...

Închipuire

Câteodată simt nevoia
să-mi spânzur carnea de
stele, să păşesc sub nopţi
şi să-mi sfărâm membrele
de un vis întunecat.

M-aş despărţi de cununa vieţii,
de sumbrul cerului care-i prea
senin pentru mine, prea calm...
M-aş întoarce în trecut, aş pleca
undeva pe un deal departe, solitar,
să fiu doar eu şi suferinţa!

Zăcut în gând

Ce frunte calmă ai iubito
şi obraji de păpuşă...
Nu-mi pot desprinde ochii
de pe chipul tău...
Trăsăturile tale au
o perfecţiune precoce,
o frumuseţe înmărmuritoare...

Profilul tău...

Trudesc de atâtea zile
să-ţi memorez zâmbetul tău
fermecător iubito...

Eşti de-o frumuseţe
înmărmuritoare!

Te-aş descrie în mii
de rânduri, dar n-am memorie
să-ţi vorbesc, n-am
cuvinte pentru şoaptă,
nici minute să te iubesc!

Deşertul lăsat în neant

Reuşesc să mă regăsesc,
să-mi revăd răsăritul
cuvintelor, tainele
şi toate cuvintele mele
pline de nostalgia
pe care le-am rostit
în această vară plumburie.

Nu-mi mai oftează sufletul,
nu-mi mai curg râuri pe obraz...
Cuvintele mele sunt pline de dragoste,
sunt pline cu Dumnezeu,
cu azurul cerului nepătat...

Nici pată de nori
sub lumea aceasta sublunară
plină de o fericire
atât de vastă, atât de plină
de amurgul vesel al vieţii.

Pun punct pentru acest sezon
trecător, aceasta vară
care a trecut ca un nor de praf,
ca o zi din viaţa unui fluture!

Gândul zilei

Nu văd in jurul meu decât dărâmături şi fericirea asta este o pauză fermecătoare a extazului meu... Nu pot vorbi despre fericire decât din auzite!

Gând în adormire!

Cu "mine" îţi adiază
gândurile în umbre
de palmieri şi cerul
îmi pare un evantai
ce-mi întreţine
prospeţimea îndoielilor.

Gândul meu de amurg
prea plin de umbre pentru
a mai crede în ceva...
mă legăn ca o mare
ce-mi refuză înecul.

Scepticismul meu
este ca o mirare a
genialitaţii în faţa
vidului problemelor
şi desigur a realităţii.

Gânduri aplecate tomnatic
asupra lumii, într-o expresie
de fericire dezabuzată,
fără resentiment, ca într-o
atingere fără consecinţe.

Doamne, nu mă mai tem
că voi dispărea, căci
numai Tu rodeşti în mine,
în sufletul şi în gândul meu,
Tu eşti tulpina de care mă sprijin
şi Tu mi-ai dăruit chipul ce-l iubesc.