Potopire nostalgică

... Şi văd priviri frânte
în umbre de ziduri,
inimi fără tentaţii,
tristeţi fără muzică...

Nimic din toate aceste
nu le mai slujesc!

Am lacrimi care sfredelesc
pământul şi răsar ca aştri
de pe alte tărâmuri, fără
un sens deplin în compromis!

Am un cântec vesel de toamnă,
un cântec al vântului
ce se strecoară printre frunze
şi fluieră în singurătatea lui.

Văzduhul a îmbătrânit, e străin,
rece, glasul lui vine din necunoscut...
Răsuflarea lungă şi grea bate acum
cu pumnii grei în pragul toamnei,
glasu-i vine de departe. Îl aud
totuşi schimbat, surd, ca dintr-un
fund nepătruns, din rai...

Acum luna e crudă, palidă, moartă,
nu ne mai încântă cu frumuseţea ei
din acele nopţi senine de vară,
pline de iubire şi orchestrate
de greieri muzicanţi...

Aud la răstimpuri scurte frânturi
din cuvintele "tale", fără sens,
repezite la întâmplare în umbra
acestei nopţi mute, cenuşii...