sâmbătă, 7 aprilie 2012
marți, 3 aprilie 2012
Un sunet, nu sonet
Bach e dorința absolută,
iubirea, o decădere în păcat,
dragostea este eșecul gândurilor
și toată vicisitudinea acestor
fapte sunt prilej de lacrimi...
Geneza tăcerii mele e sfârșitul
fericirii, o latură necunoscută
a ființei mele, o latură dosnică
în îngroparea gândurilor, faptelor
și al amurgului oscilat în decăderi.
Mor privindu-mi chipul spurcat
de empirismul necredincios al
stărilor morbide, neadecvat
mormântului împietrit de
summumul vulgarității tale...
Mor gândindu-mă că "Dumnezeu" e creator;
dacă aș fi creatorul, aș crea doar natura,
singur m-aș oscila în ea...
iubirea, o decădere în păcat,
dragostea este eșecul gândurilor
și toată vicisitudinea acestor
fapte sunt prilej de lacrimi...
Geneza tăcerii mele e sfârșitul
fericirii, o latură necunoscută
a ființei mele, o latură dosnică
în îngroparea gândurilor, faptelor
și al amurgului oscilat în decăderi.
Mor privindu-mi chipul spurcat
de empirismul necredincios al
stărilor morbide, neadecvat
mormântului împietrit de
summumul vulgarității tale...
Mor gândindu-mă că "Dumnezeu" e creator;
dacă aș fi creatorul, aș crea doar natura,
singur m-aș oscila în ea...
vineri, 30 martie 2012
Năpastă nepăsătoare
Întodeauna m-am zbătut cu o singură
intenție de a înceta să mă mai zbat
și mă plasez în istoria gândirii mele
și tot ce-mi rezultă e un rezultat nul.
Fericirea este o moarte necunoscută,
dragostea, o nefericire inefabilă.
Și eu pendulez între doua stări
și nici una din ele nu-mi determină un zâmbet.
Sfârtecat cum sunt, sunt incapabil
pentru a mai trăi o clipă ci doar o anxietate
și-un regret mă face mai jovial decât viața...
Sunt un om fără prezent, trecut și mai ales viitor.
Mă trezesc dimineața cuprins de o stare
și nu simt să mă împac cu mine însumi,
accept moartea ca pe o căsătorie,
c-un dezgust amuzat de propria-mi stare;
mă lamentez ca un țicnit de dispariția
gândurilor mele și mult mai bine mi-ar fi
să-mi duc existența într-un neant
și tot ce-mi închipui, sunt epoci degradate.
Nu voi înceta să-mi învinuiesc soarta
și prostia și rușinea ce m-au cuprins
nu vor putea să-mi sufle-n trecutul pătat,
tenebros, asudat parcă dintr-un înfern.
Din toți nefericiții, sunt cel mai nefericit.
Simt în mine pacea de dincolo de mormânt,
pacea, ce, mă zbat s-o explic lumii, dar,
nimeni, nimeni nu-mi oferă o clipă de zâmbet.
Ajung să strig uitându-mă-n oglindă:
"Vai, sunt un abis, sunt un abis..."
Lumea mă zărește ca un compromis
"Și vai, sunt abis, sunt abis;"
Sunt inacceptabil în preajma fericirii,
mizantropia mi-e termenul inventat,
tristețea mi-a urcat pe piedestalul lămuririi
și lacrimile-mi sunt țepi neîngropați.
Și plâng acum în starea ființei tale,
plâng irespirabil în preajma ta funebră
și sunt istoria, gândul și calvarul
îngrămădirea de morminte, de căi și defavoare.
intenție de a înceta să mă mai zbat
și mă plasez în istoria gândirii mele
și tot ce-mi rezultă e un rezultat nul.
Fericirea este o moarte necunoscută,
dragostea, o nefericire inefabilă.
Și eu pendulez între doua stări
și nici una din ele nu-mi determină un zâmbet.
Sfârtecat cum sunt, sunt incapabil
pentru a mai trăi o clipă ci doar o anxietate
și-un regret mă face mai jovial decât viața...
Sunt un om fără prezent, trecut și mai ales viitor.
Mă trezesc dimineața cuprins de o stare
și nu simt să mă împac cu mine însumi,
accept moartea ca pe o căsătorie,
c-un dezgust amuzat de propria-mi stare;
mă lamentez ca un țicnit de dispariția
gândurilor mele și mult mai bine mi-ar fi
să-mi duc existența într-un neant
și tot ce-mi închipui, sunt epoci degradate.
Nu voi înceta să-mi învinuiesc soarta
și prostia și rușinea ce m-au cuprins
nu vor putea să-mi sufle-n trecutul pătat,
tenebros, asudat parcă dintr-un înfern.
Din toți nefericiții, sunt cel mai nefericit.
Simt în mine pacea de dincolo de mormânt,
pacea, ce, mă zbat s-o explic lumii, dar,
nimeni, nimeni nu-mi oferă o clipă de zâmbet.
Ajung să strig uitându-mă-n oglindă:
"Vai, sunt un abis, sunt un abis..."
Lumea mă zărește ca un compromis
"Și vai, sunt abis, sunt abis;"
Sunt inacceptabil în preajma fericirii,
mizantropia mi-e termenul inventat,
tristețea mi-a urcat pe piedestalul lămuririi
și lacrimile-mi sunt țepi neîngropați.
Și plâng acum în starea ființei tale,
plâng irespirabil în preajma ta funebră
și sunt istoria, gândul și calvarul
îngrămădirea de morminte, de căi și defavoare.
marți, 27 martie 2012
O stare de cuvinte
Părăsindu-te pe tine,
e ca și cum un om ar părăsi această lume.
Tu ești rădăcina trupului meu,
tu ești pământul pe care trăiesc,
pământul care m-a făcut să înfloresc;
ești roua dimineții mele,
ploaia ce mă inviorează
și amurgul pe care-l privesc în fiecare seară...
e ca și cum un om ar părăsi această lume.
Tu ești rădăcina trupului meu,
tu ești pământul pe care trăiesc,
pământul care m-a făcut să înfloresc;
ești roua dimineții mele,
ploaia ce mă inviorează
și amurgul pe care-l privesc în fiecare seară...
joi, 22 martie 2012
miercuri, 21 martie 2012
Preludiu
Încep preludiul dezintegrării mele,
încep cu lacrimile-n ochi;
sufletu-mi pueril uitării,
un trup patetic fără rost;
încep cu lacrimile-n ochi;
sufletu-mi pueril uitării,
un trup patetic fără rost;
marți, 13 martie 2012
Un gând elegiac
Din acest tabloul al tristeții
țâșnea marginea atletică a vremii,
o veche suferință ce-și plomba
drumul spre o speranță numită vacarm.
Duioșia cristalină, duioșia
echilibrului instabil al vremurilor trecute;
mă predau singurătății și-mi pun sufletul
într-o victorie trecătoare, efemeră...
Mă topesc în propria mea umbră,
renasc sub cerul liber doar în amăgiri
și carnea-mi tremură-n neștire
și oasele-mi sunt prilej de nebunie.
țâșnea marginea atletică a vremii,
o veche suferință ce-și plomba
drumul spre o speranță numită vacarm.
Duioșia cristalină, duioșia
echilibrului instabil al vremurilor trecute;
mă predau singurătății și-mi pun sufletul
într-o victorie trecătoare, efemeră...
Mă topesc în propria mea umbră,
renasc sub cerul liber doar în amăgiri
și carnea-mi tremură-n neștire
și oasele-mi sunt prilej de nebunie.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)

