Gândul zilei

Sufletu-mi e atrofiat de necredința mea!

Un sunet, nu sonet

Bach e dorința absolută,
iubirea, o decădere în păcat,
dragostea este eșecul gândurilor
și toată vicisitudinea acestor
fapte sunt prilej de lacrimi...

Geneza tăcerii mele e sfârșitul
fericirii, o latură necunoscută
a ființei mele, o latură dosnică
în îngroparea gândurilor, faptelor
și al amurgului oscilat în decăderi.

Mor privindu-mi chipul spurcat
de empirismul necredincios al
stărilor morbide, neadecvat
mormântului împietrit de
summumul vulgarității tale...

Mor gândindu-mă că "Dumnezeu" e creator;

dacă aș fi creatorul, aș crea doar natura,
singur m-aș oscila în ea...

Năpastă nepăsătoare

Întodeauna m-am zbătut cu o singură
intenție de a înceta să mă mai zbat
și mă plasez în istoria gândirii mele
și tot ce-mi rezultă e un rezultat nul.

Fericirea este o moarte necunoscută,
dragostea, o nefericire inefabilă.
Și eu pendulez între doua stări
și nici una din ele nu-mi determină un zâmbet.

Sfârtecat cum sunt, sunt incapabil
pentru a mai trăi o clipă ci doar o anxietate
și-un regret mă face mai jovial decât viața...
Sunt un om fără prezent, trecut și mai ales viitor.

Mă trezesc dimineața cuprins de o stare
și nu simt să mă împac cu mine însumi,
accept moartea ca pe o căsătorie,
c-un dezgust amuzat de propria-mi stare;

mă lamentez ca un țicnit de dispariția
gândurilor mele și mult mai bine mi-ar fi
să-mi duc existența într-un neant
și tot ce-mi închipui, sunt epoci degradate.

Nu voi înceta să-mi învinuiesc soarta
și prostia și rușinea ce m-au cuprins
nu vor putea să-mi sufle-n trecutul pătat,
tenebros, asudat parcă dintr-un înfern.

Din toți nefericiții, sunt cel mai nefericit.
Simt în mine pacea de dincolo de mormânt,
pacea, ce, mă zbat s-o explic lumii, dar,
nimeni, nimeni nu-mi oferă o clipă de zâmbet.

Ajung să strig uitându-mă-n oglindă:
"Vai, sunt un abis, sunt un abis..."
Lumea mă zărește ca un compromis
"Și vai, sunt abis, sunt abis;"

Sunt inacceptabil în preajma fericirii,
mizantropia mi-e termenul inventat,
tristețea mi-a urcat pe piedestalul lămuririi
și lacrimile-mi sunt țepi neîngropați.

Și plâng acum în starea ființei tale,
plâng irespirabil în preajma ta funebră
și sunt istoria, gândul și calvarul
îngrămădirea de morminte, de căi și defavoare.

O stare de cuvinte

Părăsindu-te pe tine,
e ca și cum un om ar părăsi această lume.
Tu ești rădăcina trupului meu,
tu ești pământul pe care trăiesc,
pământul care m-a făcut să înfloresc;
ești roua dimineții mele,
ploaia ce mă inviorează
și amurgul pe care-l privesc în fiecare seară...

Gândul zilei

Nu-i ceas, nu-i clipă, nu-i zi să nu cad în prăpastia sfârtecării mele!

Preludiu

Încep preludiul dezintegrării mele,
încep cu lacrimile-n ochi;
sufletu-mi pueril uitării,
un trup patetic fără rost;

Un gând elegiac

Din acest tabloul al tristeții
țâșnea marginea atletică a vremii,
o veche suferință ce-și plomba
drumul spre o speranță numită vacarm.

Duioșia cristalină, duioșia
echilibrului instabil al vremurilor trecute;
mă predau singurătății și-mi pun sufletul
într-o victorie trecătoare, efemeră...

Mă topesc în propria mea umbră,
renasc sub cerul liber doar în amăgiri
și carnea-mi tremură-n neștire
și oasele-mi sunt prilej de nebunie.