Năpastă nepăsătoare

Întodeauna m-am zbătut cu o singură
intenție de a înceta să mă mai zbat
și mă plasez în istoria gândirii mele
și tot ce-mi rezultă e un rezultat nul.

Fericirea este o moarte necunoscută,
dragostea, o nefericire inefabilă.
Și eu pendulez între doua stări
și nici una din ele nu-mi determină un zâmbet.

Sfârtecat cum sunt, sunt incapabil
pentru a mai trăi o clipă ci doar o anxietate
și-un regret mă face mai jovial decât viața...
Sunt un om fără prezent, trecut și mai ales viitor.

Mă trezesc dimineața cuprins de o stare
și nu simt să mă împac cu mine însumi,
accept moartea ca pe o căsătorie,
c-un dezgust amuzat de propria-mi stare;

mă lamentez ca un țicnit de dispariția
gândurilor mele și mult mai bine mi-ar fi
să-mi duc existența într-un neant
și tot ce-mi închipui, sunt epoci degradate.

Nu voi înceta să-mi învinuiesc soarta
și prostia și rușinea ce m-au cuprins
nu vor putea să-mi sufle-n trecutul pătat,
tenebros, asudat parcă dintr-un înfern.

Din toți nefericiții, sunt cel mai nefericit.
Simt în mine pacea de dincolo de mormânt,
pacea, ce, mă zbat s-o explic lumii, dar,
nimeni, nimeni nu-mi oferă o clipă de zâmbet.

Ajung să strig uitându-mă-n oglindă:
"Vai, sunt un abis, sunt un abis..."
Lumea mă zărește ca un compromis
"Și vai, sunt abis, sunt abis;"

Sunt inacceptabil în preajma fericirii,
mizantropia mi-e termenul inventat,
tristețea mi-a urcat pe piedestalul lămuririi
și lacrimile-mi sunt țepi neîngropați.

Și plâng acum în starea ființei tale,
plâng irespirabil în preajma ta funebră
și sunt istoria, gândul și calvarul
îngrămădirea de morminte, de căi și defavoare.