Un gând elegiac

Din acest tabloul al tristeții
țâșnea marginea atletică a vremii,
o veche suferință ce-și plomba
drumul spre o speranță numită vacarm.

Duioșia cristalină, duioșia
echilibrului instabil al vremurilor trecute;
mă predau singurătății și-mi pun sufletul
într-o victorie trecătoare, efemeră...

Mă topesc în propria mea umbră,
renasc sub cerul liber doar în amăgiri
și carnea-mi tremură-n neștire
și oasele-mi sunt prilej de nebunie.