Nu-mi aduc aminte

Nu-mi aduc aminte, iubito, privirea ta
ce voce de amurg mă cutreiera cândva
să stau de veghe contemplând prin porturi
iar tu plângând, plângând mă vei uita.

Nu-mi aduc aminte nici zilele de ieri
nici pașii tăi mărunți cu unduiri de gală;
mi-e sufletul cuvânt, poate, poezie
și trupul tău mimând, orgasm de fericire.

Nu-mi aduc aminte când ți-am plâns pe umăr
nerostită soartă să te aud cântând
adio, totuși, primăvara vine, dar
tu iubito ești, departe tremurând.

Nu-mi aduc aminte ce este fericirea,
ce-nseamnă siguranța lipit de pieptul tău
ce dură-i despărțirea, plimbarea solitară
în raza care-aruncă tristeți în așteptare.

Gustul febril al singurătății

Sunt năvălit de acea stare a sufletului zdorbit,
de acei pași pe care-i fac cu inima încruntată
și mergând printre copaci știrbiți,
mi-aduc aminte de singurătate.
Norii ne plâng de milă!
Am mâinile trudite de atâta neputință,
cu gândul amorțit de neființă... privesc gol, de fapt,
privesc în golul acuzat al acestui izvor de neliniști,
al gesturilor de mișcare feministă,
și alerg prin singurătate cu genunchii zdrobiți...
Plouă în liniștea omenirii, în tăcerea obscură a vremii,
în mormântul glasului meu, al rănilor și-al firii.
Lumea nu-i clădită din iubire -poate-, nici natura
și toate oasele mi se topesc în frigul de afară.
Nu-i chiar atât de crunt un gând!
N-am păcătuit față de nimeni, dar m-am condamnat singur
și destinul mi-e absurd, haotic, poate, chiar nebun.
În mine zămislește un vârtej nebun de mângâiere,
mișcarea lumii într-o umbră de confuzii
și toate aceste lacrimi erau închinate omenirii.
Sunt absolutul imposibil al timpului,
fântână secată în mijloc de infern,
sunt aspirație de inconsistență, de dramă, luptă și căderi.
 

Nevăzut

Un nevăzător nu-și poate vedea lacrimile
decât atunci când lacrima-și alege drumul pribegiei
și când ochii-i plâng sub grea povară,
împotriva împovărătoare a moștenirii.

Cu lacrima rămasă în bezna adormirii
ce-și spală rușinea acelor zile de coșmar,
dansând înlăcrimat prin neantul ochilor singuri,
prin bezna oglinzii a sufletului murdar. 

Actual

În această noapte trecătoare,
cu zefir nervos, neiertător,
comunismul înflorește ca o floare,
ca un sindrom în acest popor.

Balada ființei

Auzim vuietul copacului atunci când cade
dar nu auzim pădurea cum vuiește de dureri
privim înmărmuriți la tot ce ne-nconjoară
la tot ce a fost, la ce va fi, va fi stingher.

Ne-am zămislit din durere femeiască
din drumul lung ce-i străbătut pe mii de căi
ne-am abătut de la credință și iertare
suportând declinul acestui biet popor. 

Nebunia se dobândește în singurătate
trezindu-ne amputați de vise și adevăr
suferim cu nostalgie în fiecare noapte
cu fiecare glas al celui din popor.

Simțim dificultăți în existență
în groaza pașilor zvâcniți și grei
și uneori - poate, zilnic - spaima ce ne apasă
într-o lume-n care suntem călători.

Gând

Hitler și-a arătat slăbiciunea prin cucerire, deoarece, e mai ușor să cucerești decât să stăpânești.

Cum plâng norii

Mă simt blând,
cum cade ploaia pe pământ.