Faptă a urii

Ce cruntă e tăcerea lumii,
ce vremuri tulburi trăim acum;
ce tristă-i toamna funerară,
ce triști sunt oamenii pe drum.

Ce grea-i iubirea în noiembrie,
durere mută în acest calvar;
mame, tați își plâng copiii
în marșul vostru imoral.

Ce grea-i povara lumii noastre,
ardoare, chin, viciu fundamental;
- spațiul veșniciei voastre -
pseudonim al actului criminal! 

Anestezie de toamnă

Cât de mult aș vrea să fiu
rătăcit în intimitatea gândurilor mele,
să deschid poarta ființei mele și
patima mea să se reverse în valuri;

vreau să văd lacrimi de fericire,
să gust din credința mea,
să ascult glasul meu înălțător,
să plâng cu lacrimi nestăvilite.

Mă adâncesc tot mai adânc în mine însumi,
în adâncul cel mai tainic al ființei mele
și mă descompun în patima adevărului,
sub povara grea a singurătății.  

Portret

Avea privirea ca o mângâiere,
obrajii alintați cu o frumusețe negrăită
și pielea ei de un brun străveziu și imaculat;
apărea în amurg ca o purpură nocturnă...
Îmi aduc aminte de chipul
bucuriei tale lăuntrice.

Gând

Poporul român se închină în fața unor idoli, în fața unor oase ce sunt lipsite de o chintesență fundamentală în fața unui creator suprem. Ne-am creat „sfinți” din lejeritate, din incultură și incompetență. Să te zămislești într-un popor închinător la idoli, și după tot acest declin să speri la moralitate, pot spune că, această faptă este eșecul total al unei națiuni. Cum fericirea vine din naivitate, spunea Cioran, tot așa, refuzul adevărului vine din necunoaștere, neacceptare. Suntem un popor sortit declinului!

Gând

Existența ei era ca o făclie de lumină de la care îmi luam putere sufletească și trupească. Cuvintele ei erau purtătoare de duh, de gingășie și îmbrățișare.

Armă de supraviețuire

O, ce te-aș iubi până la lacrimi,
sub vuietul ușii ce s-ar putea deschide,
frenetic să îmi tremuri sub palmă bărbătească,
în deliciile fericirii și voluptatea iubirii!

Îndoială

Mă îndoiesc de iubire
și prin îndoială mă separ de lucruri,
de intimitatea organică,
de calitatea chinului „a fi”
și mă tulbur în aspectul existenței mele,
tot prin îndoială.
În scepticismul meu,
neliniști adânci și-au făcut prezența
și-n gândurile mele mă asociez cu cea mai
cruntă toamnă.
Ce odios sunt!

Sunt lipsit de convingeri,
de consistență și de idei...
nu pot înțelege ideea vieții!
Ce freamăt tulbur poate avea existența!
Ce șir de afirmații haotice!
Îmi revizuiesc epoca din care fac parte
și-ntr-un stil eseistic
îmi exprim cele mai neantizate stări;
niciodată nu voi vorbi despre fericire.
Fericirea este o ingeniozitate, o vehemență a neputinței.
Tot ceea ce știu să fac în acest prezent inutil,
în acest vacarm mitologic al vieții
este să mă prăbușesc în nimic!