Gând

 În urmă cu ceva timp, stăteam de vorbă cu un amic și-i spuneam că românii, de majoritate  vorbesc, cu toții gândesc identic și nu mai găsești, decât foarte rar, un om demn și plin de spirit politic mai ales, un om care să gândească natural, în afara sistemului. Spusele mele mi s-au confirmat citind dintr-o carte de Marius Oprea unde, și el rându-i citează dintr-un dosar al securității: „Căci ferească Dumnezeu de țara unde e atât de [bine], încât toată lumea e de aceeași părere și vede toate problemele la fel!...”

Privind spre ea pierdut

unei

O revăzusem după o vreme îndelungată
și pentru prima dată la mai puțin de un metru.
Îi spusesem cine sunt - și-i întinsesem mâna -,
imediat  după un salut cordial și, parcă,
văzusem în ochii ei splendoarea lumii.
I-am adus aminte că-i vorbisem frânturi
din viața lui Octavian Paler și printre cuvinte
mi-a răspuns cu un zâmbet familiar.

Netemător în dăinuiri

unei

ca munții ce separă cerul de pământ
mă vei vedea înfrânt și în povară
chiar dacă între mine și un gând
se naște un vuiet întâia oară

și-n amurgul care nu te-ncântă
la pieptul tău să zac luptând
timpul nostru se frământă
îngenunchiat în timpul de acum

mâhnirea rupe-n noi tăcerea
și-n umbra ta aș sta s-ascult
desprins de-o lume parcă muta
pe zi ce trece-i tot mai mult

Nimic nu am decât o simțire
și-o privire ce-i cu pas domol
se tot zvonește o chemare
în dor obscur eu am să mor

și zac în zale cu nerăbdare
bizar și singur voi sfârși
fântâni de vise uluitoare
în spaime pier încărunțit

Gând

unei

Toamna s-a instalat cu supremație și, parcă, ne judecă pentru faptele noastre impure, adânc  înrădăcinate-n noi. Copacii sunt surpați în despuiere și-ntreg pământul călcat în picioare murmură în adâncul lui de durere.

Ciudată-alcătuire

unei

Aș vrea un poem să șoptesc cuiva
s-alinte cuvântul meu tainic;
să văd, să te simt în suflet aș vrea
din bezna odăii ce-i martor.

Din somn să te-alint cu tremur sfârșit
să te înalț chemându-te-n brațe;
lin să iubesc cu murmur deplin
din valma iubirii noastre.

Noaptea e rece precum ți-e tăcerea
și-n mâini străfund se zbate,
un trup ce-i gol, și singur, și trist,
suntem străini odăii noastre.

Și te-aș iubi pierit în gesturi mărețe,
în tainice moduri fără hotar;
iubirea nu-i frontul lumii ce piere,
prin lacrimi mă tremur scriindu-te iar. 

Ne-mpăcat cu aceste gânduri

unei

Da, ma zbat și mi-e dor de tine
și-n nopți puerile ma pierd sperând
că-ntr-o clipită, poate, ajung la tine
neclintit și nevăzut.

Dar acum, privindu-mă mai bine,
prin sumbrul frânt, pasul făcut;
adâncul plâns lipsit din însumi,
urzește-n mine un strigăt mut.

Mereu limpede

unui popor decembrist

Tu, care știi, că-n lumea asta suferindă
se mișcă totul, parcă, fără-un rost;
ne duc picioarele, parcă de frică
într-o durere ce-i strivită de prisos.

Privim înmărmuriți, blânde scene oarbe,
fierbinți clădim gânduri de adieri;
privirii noastre, totuși, parcă blajine,
ni se-nchină zvelt un gând furios.

Săraci români, săraci ca ploaia,
în nostalgia vremii ne înălțăm;
săracii slăbiciunilor din fire
întristați, tăcuți vom fi mereu.

Trupul nostru-i mai gol ca niciodată,
dar bogați din noapte pâna-n zori;
crește-n noi înfrânta viață,
osteniți de atâta luptă între noi.

Am tot vândut pământul nostru,
jigniți, supuși, flămânzi și goi;
sub noi zac mii de oase frânte
și nu-i tăcere deasupra lor.
 
Tu, pătimaș al vremurilor noastre,
nu-mparți nimic din ce-i al tău;
putrezim  ca lemnul de pe munte,
fumegând apoi în viitor.

Doar gândul uneori omoară,
furie, groază, indusă în popor;
nicio slujbă nu-l mai îndeamnă,
o, român, adânc vei fi mereu.

Trudiți sub jugul ce ne cuprinde,
zefirul strigă aprig către noi;
neclintiți în sărmana utopie,
ne tot iertăm și tot iertăm.