Trec pe străzi încet

stă moartea
o tresărire sau o umbră
într-o zi sau noapte
nici nu știu
i-aș da o palmă s-o trezesc
din nemurire
din arcuirea unui moft plăpând

se încremenesc căscaturi
de oameni ce-s la fel de singuri
si-și venerează moartea
în preznetul dur
amărăciunea vieții
mi-e tot mai pustiită
și se-ntreabă lumea
ce-i atât de greu

aș scrie o elegie
în timp ce oameni mor
în timpul ce se scurge
și sunt lipsit de dor

mint cu vrăjmășie
căci mor de-atâta dor
mi-s tălpile refugiu
în propriul meu decor

O simplă repetare

unei

te-aș duce la toate altarele lumii
și chipul tău ce-i atât de blând
sub lumina unei lumi nebune
la pieptul tău să zac profund

tot ceea ce ești mi-ești măreție
un Adagio ce răsună atât de greu
poți fi muza unei seri de iunie
într-un Allegro ce-i la fel de greu

Răspuns

unei doamne și lui Emil Cioran

mă întrebase o doamnă:
„cum adică,
într-un neant ce nu-i finit?”
pe loc nu i-am răspuns
sub nicio formă
și m-am tot gândit
că neantul nu se va
sfărâma vreodată
de aceea nu-i finit
ci,-n expansiune precum Universul
fără să simțim
de fapt
zădărnicia vieții
în declinul verbului a fi

mă imaginez în fața morții
ca-ntr-un neant ce nu-i finit
bătrân sau tânăr
fragil sau foarte puternic
într-un timp posomorât

mor în loc să-mi trăiesc visul
și mă închid în tăcere judecat
mă surp paralel cu lumea
dar într-un mod mai delicat

Gând

De câteva săptămâni sunt nedespărțit de Matei Călinescu și citindu-l, am impresia că stăm într-o cafenea pariziană și ne povestim înlăcrimați exilul ostentativ de țara care ne-a zămislit deși, brusc, îmi dau seama că zac într-o cameră deplorabilă prin centrul unui oraș mediocru.

Atmosferă enigmatică

ce grea povară-i poezia
când te storci de tot ce-i chin
când crezi că totul se va duce
într-un neant ce nu-i finit

nu dai roade când nu se plânge
gândul care-i trist să-l scrii
de mori timid plângând în lume
ca-i să pleci și n-ai să vii

sar cuvinte din mine însumi
un poem un vers să-ți plâng
de-ar fi totul despre tine
în viața ta m-aș pironi

Prin tărâm grăbit

fetei cu părul lung de culoarea morcovului

mă uitam la ea și-mi spuneam:
sigur e dintr-un concert de Oboi,
de Tomaso Albinoni.
părul ei mi-aduce aminte de fiecare toamnă,
de sfârșitul ei, al toamnei
și nu-ndrăznesc să-i flutur
câteva cuvinte s-o-mpietresc
ca pe soția lui Lot,
deși, ce femeie s-ar mai
împietri la spusele unui bărbat?
astăzi poți asculta Bach sau Albinoni
și ești declarat nebun.
Era ca o lumină tăcută,
parcă, aprinsă pentru prima dată,
dar spre lăsarea amurgului
între mine și ea se puteau zări
drumuri cu înserări triste
și întunecimea dintre mine și ea
era nesfârșită.
nu aveam nicio amintire privindu-i forma,
dar aș fi pătruns la umbra ei deschis
și aș uita tot ceea ce ar fi fost de uitat.
vedeam eu însumi și parcă n-aș fi crezut
că-n față mi-e mormântul și nu mă tem;
cum să fugi de-o toamnă așa pătrunsă,
să-ți vezi mormântul, să nu te temi?

Va trebui iubirea s-o sfârșim

și lui Lucian Blaga (n. 9 mai 1895 - d. 6 mai 1961)

Numai durerea știe să creeze astfel de dorințe,
să fiu înfierbântat în zi cu zi;
și mă-ntrerup fără motiv să-ți spun iubito
atunci când totul pare cenușiu.

Și plouă-n mai și-i zi de sărbătoare,
tristă!-i, drept, răspuns să-ți dau;
mă pomenesc că-mi plâng în luna mai,
locuri în care te-am iubit, iubito.

Văd ziua aceea îndepărtată,
când din dorință-l recitai;
un Blaga-a fost și n-ar mai fi vreodată,
o zi în care tu-l citeai.

Cu pleoapele lăsate de atâta ațipire,
înalț un gând la cerul tău;
infinite stări și clipe de iubire
se-aud acum în gândul meu.