Gând

În România, mitologia comunistă nu a decedat. Acesta este eșecul revoluției române.

Strigătorul prezent

O, cât aș fi fost de fericit
dacă nu mă rodeam în nebunia
propriului meu declin;

o, cât aș fi fost de trist;
dar, vai, sunt trist în nebunia
propriului meu destin.

Prestigiul începuturilor

Deși noua clasă a comuniștilor se pregătește să părăsească istoria și nimeni n-o mai plânge, o acceptă din plin și cu patimă, oamenii, mitologici și ei, se pregătesc de nădejde. 

Ne-am mutilat prin lupta noastră,
ne-am ucis pentru libertățile de sus;
veșnicie, risc, trecut sau pace,
există drum spre temniță și plâns.

Ne-au vândut sufletul ca pe-o Muză adormită
din țara unde-i confortul stalinist.
S-a tot vorbit de un proces de desființare,
de steaua roșie sub care suferim.

Portretul unei domnișoare sau Peisaj lăuntric

Îmi spunea domnișoara cu o lacrimă în ochi,
încă neplânsă -lacrima-, reținută de gene:
„Tu, om nebun, parcă ai rupt o bucățică din mintea mea.
Cum și de ce, căci primăvara
cu flori de câmp și soare liniștit;
sunt eu însămi mirosind și adulmecând natura.
Să nu te pierzi -îmi spunea-, domnule,
să nu te pierzi de tot în lumea ta,
căci mi-ar părea rău.”
Priveam timid pe fereastră.
Cerul era tomnatic și-n fața ferestrei
stăteam în picioare; și-n tot acest timp
- îmi voi amintit mai târziu de clipa fără urmare. 

Nebunie de toamnă

Aș putea face o poveste din viața mea,
s-ar putea face o poveste sentimentală;
o poveste cu trecutul mutilat,
sub amurgul sângeriu și zgomot deocheat.

Uneori îmi uit numele;
chiar și pe al tău, chiar dacă te-am iubit
și sub zgomotul toamnei m-am furișat,
aici, singur, pentru a-ți scrie,
pentru uitarea ta neastâmpărată
în răsfrângerea zilelor ce trec,
de fapt, noi trecem prin timp, întrebători, consumați,
nefericiți;
Încă îți privesc chipul sculptat - mi-aduc aminte de degetele tale-,
vocea ta -băutură melodică- și emoția poate continua.

Ne mărturisim pereților și practicăm singurătatea cu nebunie.
Citesc undeva cum o fată tristă
se plimba prin parcul în care eu citesc;
citea o poezie tristă în care alunecase cu totul,
cu suflet, trup, prezent și cuget.
Încercam să mi-o imaginez pe banca unde eu citesc,
și-ncercam să-i simt durerea,
să-i aud freamătul compus de lacrima plânsă,
să-i simt oftatul, clipirea și respirul.

Ce dureroasă-i lumea contemporană,
sinonimă cu durerea unei nopți hieratice;
ce anostă mi-e prezența, cuvântul și absența.
Sunt, voi fi și-ntr-o zi,
n-am să mai fiu.

Gând

Dacă Lucifer, marele revoluționar, n-ar fi făcut revolta care l-a exilat din Rai, noi, oamenii, nu am mai fi fost creați. Suntem produsul unei ticăloșii, unei nelegiuiri accelerate.

Gând

Doar trăind cu gândul că Dumnezeu există, omul, singur s-a adus în paragină!