Portretul unei domnișoare sau Peisaj lăuntric

Îmi spunea domnișoara cu o lacrimă în ochi,
încă neplânsă -lacrima-, reținută de gene:
„Tu, om nebun, parcă ai rupt o bucățică din mintea mea.
Cum și de ce, căci primăvara
cu flori de câmp și soare liniștit;
sunt eu însămi mirosind și adulmecând natura.
Să nu te pierzi -îmi spunea-, domnule,
să nu te pierzi de tot în lumea ta,
căci mi-ar părea rău.”
Priveam timid pe fereastră.
Cerul era tomnatic și-n fața ferestrei
stăteam în picioare; și-n tot acest timp
- îmi voi amintit mai târziu de clipa fără urmare.