Nebunie de toamnă

Aș putea face o poveste din viața mea,
s-ar putea face o poveste sentimentală;
o poveste cu trecutul mutilat,
sub amurgul sângeriu și zgomot deocheat.

Uneori îmi uit numele;
chiar și pe al tău, chiar dacă te-am iubit
și sub zgomotul toamnei m-am furișat,
aici, singur, pentru a-ți scrie,
pentru uitarea ta neastâmpărată
în răsfrângerea zilelor ce trec,
de fapt, noi trecem prin timp, întrebători, consumați,
nefericiți;
Încă îți privesc chipul sculptat - mi-aduc aminte de degetele tale-,
vocea ta -băutură melodică- și emoția poate continua.

Ne mărturisim pereților și practicăm singurătatea cu nebunie.
Citesc undeva cum o fată tristă
se plimba prin parcul în care eu citesc;
citea o poezie tristă în care alunecase cu totul,
cu suflet, trup, prezent și cuget.
Încercam să mi-o imaginez pe banca unde eu citesc,
și-ncercam să-i simt durerea,
să-i aud freamătul compus de lacrima plânsă,
să-i simt oftatul, clipirea și respirul.

Ce dureroasă-i lumea contemporană,
sinonimă cu durerea unei nopți hieratice;
ce anostă mi-e prezența, cuvântul și absența.
Sunt, voi fi și-ntr-o zi,
n-am să mai fiu.