O, viață plină de delicii!

Să pășești îndurerat în lume,
În timpul scurt ce-a mai rămas,
Să uiți de moarte și de tine,
Să-ncerci să uiți ca-i fost cândva.
Ce greu e amurgul și iubirea
Când aștepți din zori până târziu,
Când plângi sub lumea povârnită,
Ruinat de gânduri în genunchi.
Pe lume apasă greu durerea,
Absurdul somn necunoscut,
Ne-am înălțat prin suferință,
Deasupra Coloanei lui Brâncuși.
Dansăm mascați în balul vieții,
Fugim de moarte înspăimântați;
Flăcări ard în drumul nostru,
De rugăciuni mânjite încununați.
Incomodați, orbiți de atâta suferință,
De îndoială, moft - anesteziați -
Curând voi părăsi viața stupidă,
Stupidul gest cea mai rămas!

Departe de Pământ

Mi-e greu să cred că mai trăiesc
sub timpul efemer ce-apasă,
pe frontul crunt mă-ndrept acum,
să fug din lumea toată.

Când singur mă numesc e jale
și știu că toate-s reci în calea mea,
aș vrea s-alerg desculț prin ploaie
să uit de viața mea.

Nu-i nici beznă, nici lumină,
niciun ram să mă agăț,
tot ce văd e golul lumii,
golul simplului ceresc. 

Gând

Când omului îi lipsește capacitatea de a suferi, acelui om nu-i rămâne altceva decât goana îndurerată spre o fericire utopică. Suferința-i statică, în timp ce fericirea, nu-i altceva decât o suferință mobilă.

Dimensiune lăuntrică

Dragostea-i licoarea eului,
pasul ce l-ai lăsat în umbră;
dragostea-i supremul fiecare,
răsărit de soare și apus.

Și-n splendoare și-n durere,
în timp ne prăbușim sublim;
dragostea-i abisul contemplării,
cuvânt îndepărtat de trăsături.

Gând

Dacă fiecare poezie ar fi urmată de o sinucidere, poezia ar deveni un act preparatoriu din unghi de vedere medico-legal. 

Posteritatea

nimic comun cu mine însumi
cu urgia mascaradei ce-i aici
aici în adăpostul limbii române
în tragedia colectivă  de flămânzi

ne refugiem amuzați de măștile rutinei
spulberând ruina unor măscărici
zgribuliți uitați pe scena lumii
noi actori veșnic îmbătrâniți

oare ce mai e ce mai rămâne
din omenescul verb a fi
decenii mediocre ne ascund trecutul
din bezna comunistă bâjbâim

sublimă limbă patrie-mamă
în drumul crunt spre capitalism
avem onoarea de a fi singurii
în călătoria inedită suferim

Uitat pe țărm

Mi-e dor de ieri, de astăzi și de mâine,
de răsăritul veșnic dintre noi;
neterminată dragoste ne va rămâne,
în toropeala gândului din noi...

Contemplam splendida-ți ființă,
cu calm, tristețe și absurd;
uitat pe malul despărțirii noastre,
cu lună, cu falnicul amurg...