Tăcerea absurdă

Cuvintele mele au fost maligne,
abundente și m-au nimicit;
acum sunt mai sărac în suflet
când tăcerea vieții m-a apus.

Urlam în tăcerea singurătății mele,
din vorbă-n vorbă tot vorbeam;
tac ca zidul cum spune zicala,
privindu-mă-n oglindă, resemnat.

A tăcut vreo două decenii
și dintr-o dată a vrut să ne-ntâlnim;
am tăcut și eu vreo două decenii
și dintr-o dată am vrut să ne-ntâlnim.

Scriu în tăcere aceste versuri,
de fapt nu tac atunci când scriu;
m-am tot gândit tăcut la tine,
dar prea tăcut și nu ți-am spus.

Gând

Comuniștii nu au pus mâna pe țară, ci pumnul! Au trecut șapte decenii de atunci. (...)

Gând

Viața, acest prilej al suferinței!

Gând

Mi-l imaginez pe Octavian Paler într-o sală de așteptare fără public și, parcă, ridicându-se-n picioare să audă aplauzele unui public imaginar. Evidențiază recunoscător plecăciunea, ca semn aprobator din partea unui public pe care doar el îl auzea.

Gând

Niciodată, spunea Gunter Grass, oamenii n-ar fi trebuit să treacă sub tăcere atâta suferință provocată de forțele nazismului și năvala puhoiului roșu, adică Rusia. În România, faptele comuniștilor au fost șterse (chiar și de către popor) și acest partid unic, reinventat în capitalism sub altă ideologie, și-a abrogat istoria și masacrul care a avut loc cu puțin timp în urmă/umbră.  

Umbrele trecutului

Au fost atâtea nopți fără stele,
atâtea biblioteci fără cărți,
atâtea păduri fără conifere,
atâtea gânduri fără rost.

Atât de dor mi-este de tine,
atât de mat și de stingher,
atât, un cuvânt îmi mai rămâne,
atât să știu ce-am spus și eu.

Atâtea stări ce mă omoară,
atâtea haite de șacali,
atâtea declarații de iubire,
atâtea rame fără geam.

Atât mai știu când latră câinii,
atât să-mi văd pasul tăcut,
atât de mult aș veni spre tine,
atât de trist și abătut.

Atâtea clipe ce apun în seară,
atâtea suflete ce s-au jertfit,
atâtea secunde fără tine,
atâtea lacrimi mi s-au plâns.

Atât aș vrea să îți mai spun o dată,
atât de mult cât te-am iubit,
atât mi-e timpul în viața asta,
atât de singur și amăgit.

Gând

Îmi realizez vârsta și-n momentul acesta ironic, fără entuziasm, îmi dau seama cât de mult am pierdut după toate deciziile puerile pe care le-am luat în trecut și mă raportez la tot ceea ce înseamnă prezent fără să existe un leac pentru tot trecutul tulburat care și astăzi mă bântuie în toate acțiunile lui. Nu am nicun obiectiv și asta mă înspăimântă. Mă simt ca tipul ăla din ultima bancă de care râde toată școala.