Exces de singurătate

unei depărtări

stau într-o cameră și beau cafea
o domnișoară intră
tristă și ea...
- în mintea mea -

văd lumea din ea
plânsul ei și
lacrima
singurătatea din ea

nu-i cineva la masa mea
nici singurătatea mea

plinătatea mea
fără ea

abia mai scriu când vine vorba
despre ea

În adiere

Fruntea protejează trupul,
chiar și ochiul care plânge,
gura care tot grăiește,
pasul, care-n hău te duce.

Os lângă os,
mormânt lângă mormânt,
dragoste nu e,
ură pe pământ.

Acolo unde plouă,
ținutul a fost arid (...)

acolo,
cineva topit;
acolo,
cineva a murit.

Caleidoscop

Te văd în mii de imagini...
când închid ochii,
te văd, idem;
mi-ești dor de imagini,
la un capăt, tu, mereu.

Stări secunde

Pot într-adevăr să spun adevărul,
sau trebuie să mint, să ascund?
Ne-au spus ei, oare, adevărul,
scăldați în mâlul imoral de timp?

Distih

Nu e liniște mai mare
ca la Râmnicu Sărat.

Stați liniștiți

Scârț scârț scârț
ce vreme de odaie
ce timp de aruncat
pe citit și deocheat.

Se scot cărți din bibliotecă
se citesc
se pun la loc
se studiază interbelic
tineri caraghioși.

Sticlele cu vin așteaptă
să vină sfinții să le bea;
Moartea stă la pândă-afară
să ciocnească un pahar.

Scârț scârț scârț
din bocetul mulțimii
liniștea ce s-a lăsat
e lipsa omenirii.

Cuvinte nebănuite

unei

Ascultă-mi glasul puțin,
cum îți vorbește despre lucruri;
despre cerul în amurg
și nopți nebănuite. 

Privește-mi curajul puțin,
curajul pasului ce-l fac spre tine
și cartea ce a rămas la mine...
multe lucruri, însă, nu le știu.

Mă nimicește hazardul vremii,
că-n noaptea timidă n-am zis ceva;
m-oprisem în ceasul tăcerii
să-ți spun că noaptea e grea.

Așa a fost ieri și va fi și mâine,
tăcerea mă umple și nu-mi dă curaj;
se-ntorc către mine pierdute cuvinte
ce-s ca un freamăt, ca un păcat.

Se-ntâmplă adesea, prilej de iubire -,
ispită îmi ești, cad în păcat;
unde ți-e trupul, flămând de iubire?
în nopți infernale să mi te lași.