Cuvinte nebănuite

unei

Ascultă-mi glasul puțin,
cum îți vorbește despre lucruri;
despre cerul în amurg
și nopți nebănuite. 

Privește-mi curajul puțin,
curajul pasului ce-l fac spre tine
și cartea ce a rămas la mine...
multe lucruri, însă, nu le știu.

Mă nimicește hazardul vremii,
că-n noaptea timidă n-am zis ceva;
m-oprisem în ceasul tăcerii
să-ți spun că noaptea e grea.

Așa a fost ieri și va fi și mâine,
tăcerea mă umple și nu-mi dă curaj;
se-ntorc către mine pierdute cuvinte
ce-s ca un freamăt, ca un păcat.

Se-ntâmplă adesea, prilej de iubire -,
ispită îmi ești, cad în păcat;
unde ți-e trupul, flămând de iubire?
în nopți infernale să mi te lași.