Lacrimă şi agonie

Gândul meu este o cosmogonie de lacrimi,
un tremur nostalgic, izvorât din fiorul
transcendent al inimii, al sufletului...

Mă lupt cu absurditatea permisă, legala...

O datorie de singuratic este să rămână mai singur!

Am fugit de toate aceste lucruri pământeşti
şi m-am oprit la Tine Doamne, şi-mi ascult tăcerea
şi nu-mi pot înăbuşi glasul într-un tremur de copac,
bătrân şi plin de oboseală sufletească...

Singurătatea te face contemporan cu plecaţii,
ajungi să gândeşti ca un trup mort, fără suflet
şi plin de culoarea unui cer cenuşiu, gri,
o culoare de înec, de moarte... Alungă-mi tăcerea!

Tot ce-i în mine ţipă după viaţă, după sufletul
găsit la marginea drumului solitar... Erai
singură pe lume şi cu ajutorul nostru
ne-am ridicat ca dintr-un cimitir, ne-am săltat
unul pe celălalt şi am strigat spre cer, spre
locul unde alergăm amândoi, spre viitor...

Cât de paradoxale îmi sunt gândurile, tainele
noastre... Iubeşti un poet care toarnă un
parfum de agonie peste un alfabet liric şi dacă
în genere te poţi lega de fiinţa mea care nu
răspândeşte adieri de amurg, te voi iubi cât timp mai am!