Măsura repulsiei

Ploaia se oprise. Se crăpă de ziuă,
iar pe ramurile desfrunzite ale
pomilor solitari, păsările
stăteau nemişcate, zburlindu-şi
penele mărunte în vântul rece
al dimineţii. Câmpia întinsă
se pierdea în zare şi pâlcuri
de copaci din jurul băncilor
păreau din loc în loc, nişte pete
de un violet ce bătea ca dintr-un amurg,
negru... Îmi pierd în orizont nuanţa
tristă a sufletului şi mă renasc
odată cu duioşia mea, cu puţinul
cuvânt care-mi redă aripi pentru
o singură bătaie, o singură scânteie
care m-ar mai putea trimite cufundat
într-o dilemă a singurătaţii,
a tristelor basme care mi-au invadat sufletul.
Nu vreau să mai renasc încă o dată,
să calc strâmb pe aceste drumuri strâmbe.
Nu vreau să mai respir cuvinte amare,
nici cele dulci, dar vreau să pot
desluşi tainele unor clipe fără margini...
Tandru de înspăimântător îmi sunt versurile,
aceste rânduri care-mi sunt ca o rană,
ca o urmă amprentată de un "rezid" raţional.
Nu ştiu dacă regret ceea ce am cedat,
sau dacă iubesc mai mult acel prag.
Sunt un mistic plin de credinţă, plin de adevăr,
plin de nostalgia unei toamne blânde cu
acel miros de vin, de cramă care îmbină
sfoiagul cu aroma vinului roşu...