Iubito! (Personajului empiric)

Mă derut gândindu-mă
că sunt stăpân pe obsesie,
că tu exiști și că eu,
eu năpădesc situația
neantului fără definiții;

absurditatea înaripată
și banalitatea măsurii
ce-mi alcătuiesc ființa,
starea empirică în actul dragostei
prin excelență... Greșesc?

Mă vindec lângă tine
vegheat în plină siestă,
a faptelor târzii,
poftelor melancolice și
spiritului alcătuit ca o boală.

Suferința nu-mi poartă numele,
nici neliniștea mea difuză,
nici demersul inteligenței,
al suferinței
și al creației...

Mă retrag în dispret,
în izolarea iubirii empirice,
în sila indiferenței
și fug în sufletul tău,
în iubirea ta stăpână...

Iubito!