Merg prin viață ca un nomad
și acest Paradis al meu
mai solitar decât singurătatea
îmi trezește îndoiala,
îndoiala ce-mi este o boală,
o boala ce n-o pot trata
și subterfugiul gândului meu
este o lacrimă căzută dintr-un nor,
o frunză călcată de picioare neastâmpărate,
o palmă dată pe obrazul unei creații,
un strigat inefabil la urechea unu surd,
o imagine funebră în fața unui orb...
Liniștea ce mă înconjoară e ca un empirism,
dragostea, o simțire profundă ca o flacără
ce s-a aprins pe creste înalte, piedestalice...
și acest Paradis al meu
mai solitar decât singurătatea
îmi trezește îndoiala,
îndoiala ce-mi este o boală,
o boala ce n-o pot trata
și subterfugiul gândului meu
este o lacrimă căzută dintr-un nor,
o frunză călcată de picioare neastâmpărate,
o palmă dată pe obrazul unei creații,
un strigat inefabil la urechea unu surd,
o imagine funebră în fața unui orb...
Liniștea ce mă înconjoară e ca un empirism,
dragostea, o simțire profundă ca o flacără
ce s-a aprins pe creste înalte, piedestalice...