Un vid adunat în mine

Mi-ai întins o mână absentă,
o mână pe care îmi doream să o ating,
o mână ce mi-ar putea asigura
fericirea, dragostea
şi cine ştie... viaţa?

Nu-i chip în ceasul decepţiei mele
să mai suport imposibilul de a mai trăi,
să am slăbiciunea minunăţiei
şi plăcerea de a-mi asigura iertarea.

Nu există soartă cu care-aş
fi putut să mă împac,
nu există linişte şi nici speranţă,
nu există cale dreaptă,
nici iertare.

Sunt nopţi când mă conving că toţi,
toţi au părăsit acest univers,
chiar şi morţii
şi că am rămas singura picătură
de rouă, ultima fiinţă vie,
ultimul cadavru vertical...

M-aş arunca din înaltul cerului
spre acest infern numit pământ
şi această cădere în abis
îmi va dărui pe loc calmul zadarnic,
calmul sinuciderii de a nu mai fi.

Sunt fericit doar atunci când renunţ
şi mă simt cel mai jovial dintre
dezamăgiţi, azvârlit în propria-mi groapă,
azvârlit în propriu-mi gând.

Zâmbesc nostalgic sub un cer mohorât
şi plin de lacrimi,
sub un decor lugubru, plumbit
de norii ce nu şi-au mai găsit liniştea.

Norii ce trec grăbiţi în liniştea nopţii,
parcă le aud rostogolirea, chinul
şi nimic altceva.

Totul, totul e tardiv...

Aserţiune despre muzică

Muzica este mângâietoare,
dizolvantul dorit al fiinţei mele,
starea ce durează o eternitate.

Tulburarea liniştii publice

Singurătatea mă împlineşte,
mă face liber în adâncul
fiinţei mele şi părţile
întunecate ale gândirii,
îmi sunt existenţa mea.

Nu pot îndura suferinţa
de a fi fericit,
suferinţa zâmbetului
şi suferinţa iubirii;

sunt un laş al cuplului,
n-am rămas decât un sceptic
în singurătate şi tristeţe.
Sunt lacrima unei lumi
care apune, zâmbetul
agonizat al unui condamnat
la pesimism.

De-aş fi tristeţea zâmbetului,
amurgul mi-ar fi ceasul
morţii mele şi norii, norii
mi-ar îneca privirea,
zâmbetul şi gândul.

Durerea mă macină constincios
ca şi timpul,
lacrimile mă curăţă în interiorul meu
şi decad în nostalgia ezitării,
în nostalgia muzicii
şi afirm că totul, totul e minciună.
Chiar şi singurătatea,
chiar şi extazul...

Sunt un muribund rămas să respire,
o lumânare stinsă în mijloc de amurg,
un râu îngheţat în mijloc de deşert...

Gândul zilei

În afară de nimeni, chiar n-am pe nimeni!

Gândul zilei

Sunt un om norocos, dar nu voi mai fi!

O ţară pietrificată de timp

O, România mea pierdută-n zări funebre,
te pierzi pe zi ce trece tot mai mult.
O, ce trist abandon trăieşti de-o viaţă
plângi, suspini după trecutu-ţi blând.

Eşti tot mai slabă, ne-nsemnată,
tot mai rece, te răceşti şi mori.
Munţii, dezgoliţi de arbori şi de lacrimi,
nici norii n-ar mai plânge...
Viitoru-ţi mort!

O, România mea tăcută,
gri şi tristă-mi eşti mereu,
tăcerea ta, mormânt de suflet,
tăcerea ta, mormântul meu.

Ne-am lamentat din lipsa bogăţiei,
din lipsa demnităţii şi de nevoi,
oamenii, mult mai trişti decât potopul
se afundă-n greutăţi, în lacrimi şi oftări.

O, România mea ce aparţii acestor inimi,
acestor inimi plânse de oameni iubitori,
eşti mult mai singură decât durerea-n suflet,
aridă şi uscată, toamnă-n sufletu-ţi mereu.

Te-a plâns şi Paler şi Nichita,
te-am plâns şi eu, Eminovici şi Adrian.
Rămân canalii, demagogi, bufoni şi vise,
să fii din nou, o, tu,
România mea!

Trecătorii

Ce plânşi sunt oamenii pe stradă,
ce trişti sunt paşii lor pierduţi,
ce tristă-i fericirea unor oameni,
zâmbesc pierduţi, singuri şi trişti.

Gândul zilei

Dacă soarele n-ar fi fost cu ale sale raze, noi, oamenii, n-am fi cunoscut silueta lunii niciodată!

Gândul zilei

Viaţa, doar o călătorie rece spre un amurg infinit!

Vine toamna

Vine toamna, vine-ngândurată,
vine plânsă de lacrimi şi fior
sumbră, tristă şi uitată,
covorul galben, amurg şi nori.

Tristă-i starea arborilor singuri,
trişti sunt ei şi plâng în cor,
goi şi putrezi se mai simt în toamnă,
goi şi umezi, răciţi de frig şi ploi.

S-au dezbrăcat şi munţii,
frunzele s-au vestejit în plâns,
rămas-am noi îmbrăcaţi în straie,
dar goi mai suntem, putreziţi, compătimiţi.

Stăm singuri înfriguraţi prin parcuri,
singuri adormiţi prin ploi şi vânt,
nici pasul nostru cel din urmă,
spulberat de vânt nu-l mai zărim.

De-ar fi acordul morţii de vioară,
de-ar fi să sune în plânsete de ploi,
de-ar fi să fim supuşi iertării,
eroi putregăiţi ai clipelor de ieri.

Şi toamna vine, vine plânsă,
mult mai tristă decât a fost,
trecutul ei, mai vesel decât mâine,
inanimat şi trist, declin, anost...

Poezia

Poezia, mi-e gând, lacrimă şi taină.
Poezia, mi-e mormânt, pământ şi viaţă.
Poezia, poezia se mai scrie, se gândeşte şi se-nvaţă.
Poezia e un dor de scris, dor de plumb, de ceaţă...
Poezia e un vis neîmplinit, da, un vis din viaţă.
Poezia e singurătate.