Tulburarea liniştii publice

Singurătatea mă împlineşte,
mă face liber în adâncul
fiinţei mele şi părţile
întunecate ale gândirii,
îmi sunt existenţa mea.

Nu pot îndura suferinţa
de a fi fericit,
suferinţa zâmbetului
şi suferinţa iubirii;

sunt un laş al cuplului,
n-am rămas decât un sceptic
în singurătate şi tristeţe.
Sunt lacrima unei lumi
care apune, zâmbetul
agonizat al unui condamnat
la pesimism.

De-aş fi tristeţea zâmbetului,
amurgul mi-ar fi ceasul
morţii mele şi norii, norii
mi-ar îneca privirea,
zâmbetul şi gândul.

Durerea mă macină constincios
ca şi timpul,
lacrimile mă curăţă în interiorul meu
şi decad în nostalgia ezitării,
în nostalgia muzicii
şi afirm că totul, totul e minciună.
Chiar şi singurătatea,
chiar şi extazul...

Sunt un muribund rămas să respire,
o lumânare stinsă în mijloc de amurg,
un râu îngheţat în mijloc de deşert...