O, România mea pierdută-n zări funebre,
te pierzi pe zi ce trece tot mai mult.
O, ce trist abandon trăieşti de-o viaţă
plângi, suspini după trecutu-ţi blând.
Eşti tot mai slabă, ne-nsemnată,
tot mai rece, te răceşti şi mori.
Munţii, dezgoliţi de arbori şi de lacrimi,
nici norii n-ar mai plânge...
Viitoru-ţi mort!
O, România mea tăcută,
gri şi tristă-mi eşti mereu,
tăcerea ta, mormânt de suflet,
tăcerea ta, mormântul meu.
Ne-am lamentat din lipsa bogăţiei,
din lipsa demnităţii şi de nevoi,
oamenii, mult mai trişti decât potopul
se afundă-n greutăţi, în lacrimi şi oftări.
O, România mea ce aparţii acestor inimi,
acestor inimi plânse de oameni iubitori,
eşti mult mai singură decât durerea-n suflet,
aridă şi uscată, toamnă-n sufletu-ţi mereu.
Te-a plâns şi Paler şi Nichita,
te-am plâns şi eu, Eminovici şi Adrian.
Rămân canalii, demagogi, bufoni şi vise,
să fii din nou, o, tu,
România mea!
te pierzi pe zi ce trece tot mai mult.
O, ce trist abandon trăieşti de-o viaţă
plângi, suspini după trecutu-ţi blând.
Eşti tot mai slabă, ne-nsemnată,
tot mai rece, te răceşti şi mori.
Munţii, dezgoliţi de arbori şi de lacrimi,
nici norii n-ar mai plânge...
Viitoru-ţi mort!
O, România mea tăcută,
gri şi tristă-mi eşti mereu,
tăcerea ta, mormânt de suflet,
tăcerea ta, mormântul meu.
Ne-am lamentat din lipsa bogăţiei,
din lipsa demnităţii şi de nevoi,
oamenii, mult mai trişti decât potopul
se afundă-n greutăţi, în lacrimi şi oftări.
O, România mea ce aparţii acestor inimi,
acestor inimi plânse de oameni iubitori,
eşti mult mai singură decât durerea-n suflet,
aridă şi uscată, toamnă-n sufletu-ţi mereu.
Te-a plâns şi Paler şi Nichita,
te-am plâns şi eu, Eminovici şi Adrian.
Rămân canalii, demagogi, bufoni şi vise,
să fii din nou, o, tu,
România mea!
