marți, 27 noiembrie 2012
luni, 26 noiembrie 2012
Continuarea unui gând
Sunt o vioară eoliană
care scoate doar câteva
sunete delicate,
dar care nu compune
nicio melodie.
Orgoliul și singurătatea
mea se înalță într-un
zbor prea înalt pentru
ca să poată întâlni
lumea din jurul vostru.
Vorbesc în șoapta unei ploi
și ochii îmi sunt îndreptați
spre cumplita salvare a uitării,
efemerul ritm al degustării
și dragostea uitată a pierzării.
Mereu m-aș transforma în ceva.
Acum, mi-aș dori să fiu o uitare,
o uitare a celor ce m-au iubit,
a celor ce au fost pedepsiți de mine.
Aș vrea ca totul în jurul meu să se prăbușească,
să se fărâmițeze ca și ghipsul
și din rămășițele ce rămân,
să nu mai pot construi nimic.
Mi-am clădit un impreiu de pesimism,
mi-am sădit mostre de scepticism în suflet
și toate stările ce mi-au fost create
sunt cumplite ezitări ale sinuciderii.
Unde s-a dus "omul" de altădată?
Unde s-a despărțit ziua de amurg?
(O, ce om eram odată, iscusit am fost,
bătut, batjocorit)...
Mi-aș sfârteca trupul de suflet
chiar în ziua când te-aș revedea
și mi-aș lega buzele să nu te pot săruta,
mâinile, să nu te pot îmbrățișa...
O, ce chin uitat s-a produs în mine.
Ți-am văzut portretul într-un tablou
și mi-am adus aminte că exiști
și orice s-ar întâmpla, a mea vei fi.
care scoate doar câteva
sunete delicate,
dar care nu compune
nicio melodie.
Orgoliul și singurătatea
mea se înalță într-un
zbor prea înalt pentru
ca să poată întâlni
lumea din jurul vostru.
Vorbesc în șoapta unei ploi
și ochii îmi sunt îndreptați
spre cumplita salvare a uitării,
efemerul ritm al degustării
și dragostea uitată a pierzării.
Mereu m-aș transforma în ceva.
Acum, mi-aș dori să fiu o uitare,
o uitare a celor ce m-au iubit,
a celor ce au fost pedepsiți de mine.
Aș vrea ca totul în jurul meu să se prăbușească,
să se fărâmițeze ca și ghipsul
și din rămășițele ce rămân,
să nu mai pot construi nimic.
Mi-am clădit un impreiu de pesimism,
mi-am sădit mostre de scepticism în suflet
și toate stările ce mi-au fost create
sunt cumplite ezitări ale sinuciderii.
Unde s-a dus "omul" de altădată?
Unde s-a despărțit ziua de amurg?
(O, ce om eram odată, iscusit am fost,
bătut, batjocorit)...
Mi-aș sfârteca trupul de suflet
chiar în ziua când te-aș revedea
și mi-aș lega buzele să nu te pot săruta,
mâinile, să nu te pot îmbrățișa...
O, ce chin uitat s-a produs în mine.
Ți-am văzut portretul într-un tablou
și mi-am adus aminte că exiști
și orice s-ar întâmpla, a mea vei fi.
duminică, 18 noiembrie 2012
Mi-am adus aminte
Mi-am adus aminte de mine,
mi-am adus aminte de două lacrimi,
de două lacrimi ce curgeau
din doi ochi fără culoare,
fără contur...
Mi-am adus aminte că aceste
două lacrimi erau plânse
de doi ochi orbi
și liniștea ce domina
acest tablou morbid,
contura pictura acestei stări.
Mi-am adus aminte de existența ta,
de zborul tău planat înspre amurg.
Mi-am adus aminte de starea ta
și mi-am adus aminte de mine.
Mi-am adus aminte de mine
și mi-am adus aminte de două lucruri,
de singurătate și de scepticism.
Tu erai un răsărit, eu un apus,
tu erai un flux, eu un reflux,
tu erai un sunet de pian,
eu un sunet de vioară.
Tu erai, eu eram.
Tu nu erai, eu, nu mai eram.
Îmi aduc aminte de ultima frunză
ce ne-a măturat speranța,
de musonul gândurilor noastre
împrăștiate pe alocuri.
Îmi aduc aminte de cuvintele tale rătăcite
în urma pașilor mei,
de strigătul tău nocturn
în mijlocul blocurilor de piatră,
de fuga ta de singurătate,
de lacrimile tale lăsate
în urma ta, în fața mea...
Mi-aduc aminte de empirismul tău,
de privirea ta arhaică,
de vocea ta blajină ce curgea
ca un râu de munte...
N-am să mai pot fi ce am fost odată
și gândul acesta sideral
îmi e un ultim gând, o ultimă suflare.
Sufletul îmi e muritor, dar,
dacă prin absurditate voi renaște,
te voi căuta.
mi-am adus aminte de două lacrimi,
de două lacrimi ce curgeau
din doi ochi fără culoare,
fără contur...
Mi-am adus aminte că aceste
două lacrimi erau plânse
de doi ochi orbi
și liniștea ce domina
acest tablou morbid,
contura pictura acestei stări.
Mi-am adus aminte de existența ta,
de zborul tău planat înspre amurg.
Mi-am adus aminte de starea ta
și mi-am adus aminte de mine.
Mi-am adus aminte de mine
și mi-am adus aminte de două lucruri,
de singurătate și de scepticism.
Tu erai un răsărit, eu un apus,
tu erai un flux, eu un reflux,
tu erai un sunet de pian,
eu un sunet de vioară.
Tu erai, eu eram.
Tu nu erai, eu, nu mai eram.
Îmi aduc aminte de ultima frunză
ce ne-a măturat speranța,
de musonul gândurilor noastre
împrăștiate pe alocuri.
Îmi aduc aminte de cuvintele tale rătăcite
în urma pașilor mei,
de strigătul tău nocturn
în mijlocul blocurilor de piatră,
de fuga ta de singurătate,
de lacrimile tale lăsate
în urma ta, în fața mea...
Mi-aduc aminte de empirismul tău,
de privirea ta arhaică,
de vocea ta blajină ce curgea
ca un râu de munte...
N-am să mai pot fi ce am fost odată
și gândul acesta sideral
îmi e un ultim gând, o ultimă suflare.
Sufletul îmi e muritor, dar,
dacă prin absurditate voi renaște,
te voi căuta.
marți, 13 noiembrie 2012
Sorginte
Prin parcul putrezit mă clatin în favoare
și norii au căzut în sufletu-mi de plumb.
Tiranul meu oftat al ezitării și-al uitării
e doar o stare aspră cuprinsă-n largul deprimării.
și norii au căzut în sufletu-mi de plumb.
Tiranul meu oftat al ezitării și-al uitării
e doar o stare aspră cuprinsă-n largul deprimării.
luni, 12 noiembrie 2012
Melancolia tăcerii
Nu există suflet mai viguros
decât al meu;
inima îmi e rece,
sufletul nevolnic.
Pot fi neomenos,
să urăsc, să iubesc, să plâng.
Pot fi regele cel ce
a primit "mat".
Pot fi pion, tură sau
chiar nebun.
Pot fi Sieyès, Cioran
sau Paler,
armonie de pian
sau de vioară,
normal în moravuri,
metodic în conduită
și tenebros în felul
meu de a fi,
singur sau sceptic,
înlăcrimat sau vesel,
părăsit sau sufocat...
O, ce plânsă stare de anotimp
pietrificată în mijloc
de toamnă,
în mijloc de gând
sau mijloc de suspin.
O, ce n-aș oferi ca cenușa
mea să-mi fie azvârlită
pe două morminte.
Să fiu pierdut în gând,
spulberat și măturat de vânt...
decât al meu;
inima îmi e rece,
sufletul nevolnic.
Pot fi neomenos,
să urăsc, să iubesc, să plâng.
Pot fi regele cel ce
a primit "mat".
Pot fi pion, tură sau
chiar nebun.
Pot fi Sieyès, Cioran
sau Paler,
armonie de pian
sau de vioară,
normal în moravuri,
metodic în conduită
și tenebros în felul
meu de a fi,
singur sau sceptic,
înlăcrimat sau vesel,
părăsit sau sufocat...
O, ce plânsă stare de anotimp
pietrificată în mijloc
de toamnă,
în mijloc de gând
sau mijloc de suspin.
O, ce n-aș oferi ca cenușa
mea să-mi fie azvârlită
pe două morminte.
Să fiu pierdut în gând,
spulberat și măturat de vânt...
luni, 5 noiembrie 2012
Talentul ezitării (Personajului empiric)
De-aș fi avut talentul să te pictez,
te-aș fi pictat cu lacrimi,
cu zâmbetul meu violent,
cu starea mea de moarte.
te-aș fi pictat cu lacrimi,
cu zâmbetul meu violent,
cu starea mea de moarte.
duminică, 4 noiembrie 2012
Existență precară
Exist prin propria-mi poezie,
prin existența mea inefabilă
și multora dintre voi
v-am ațâțat râul ochilor voștri,
v-am adus în neantul creației,
în amurgul de unde mă priviți
întunecat.
O, ce tandrețe în inima-mi slăbită,
în greutatea
existenței mele,
în răul ce curge din ochii mei
și sunt asemeni unei
stări nescrise.
Sunt defunctul rănilor mele,
aripa frântă a libelulei fără stăpân,
vânătaia suferinței,
culoarea singurătății
și valul mării rătăcit de țărm.
Mi-am înălțat sufletul
acesta cufundat
în mlaștina
sfârșită a ezitării,
în numărul douăzeci și șase,
în torturile planării,
ale singurătății...
Spaima mea
mi-a fost întodeauna
viața,
zi de zi deschid ochii
și mă tem,
respir și
intru-n panică,
gândesc și
brusc, devin străin;
văd, zăresc și simt
și mor la nesfârșit.
Sunt copleșit,
sunt lacrimă și amintire,
părintele singurătății
și fiul labilității
și al otrăvurilor.
Și mai plâng în mine detestabil,
mă zvârcolesc inferior în calitatea
deșertică a apusului,
în furtuna ce mi-a
împrăștiat necredința, suferința
și toate frunzele toamnei ce
mi-au împădurit calea,
sufletul melancolic,
privirea fanată
și starea morbidă a verbului "a fi".
prin existența mea inefabilă
și multora dintre voi
v-am ațâțat râul ochilor voștri,
v-am adus în neantul creației,
în amurgul de unde mă priviți
întunecat.
O, ce tandrețe în inima-mi slăbită,
în greutatea
existenței mele,
în răul ce curge din ochii mei
și sunt asemeni unei
stări nescrise.
Sunt defunctul rănilor mele,
aripa frântă a libelulei fără stăpân,
vânătaia suferinței,
culoarea singurătății
și valul mării rătăcit de țărm.
Mi-am înălțat sufletul
acesta cufundat
în mlaștina
sfârșită a ezitării,
în numărul douăzeci și șase,
în torturile planării,
ale singurătății...
Spaima mea
mi-a fost întodeauna
viața,
zi de zi deschid ochii
și mă tem,
respir și
intru-n panică,
gândesc și
brusc, devin străin;
văd, zăresc și simt
și mor la nesfârșit.
Sunt copleșit,
sunt lacrimă și amintire,
părintele singurătății
și fiul labilității
și al otrăvurilor.
Și mai plâng în mine detestabil,
mă zvârcolesc inferior în calitatea
deșertică a apusului,
în furtuna ce mi-a
împrăștiat necredința, suferința
și toate frunzele toamnei ce
mi-au împădurit calea,
sufletul melancolic,
privirea fanată
și starea morbidă a verbului "a fi".
joi, 1 noiembrie 2012
Abonați-vă la:
Postări (Atom)