Mi-am adus aminte

Mi-am adus aminte de mine,
mi-am adus aminte de două lacrimi,
de două lacrimi ce curgeau
din doi ochi fără culoare,
fără contur...

Mi-am adus aminte că aceste
două lacrimi erau plânse
de doi ochi orbi
și liniștea ce domina
acest tablou morbid,
contura pictura acestei stări.

Mi-am adus aminte de existența ta,
de zborul tău planat înspre amurg.
Mi-am adus aminte de starea ta
și mi-am adus aminte de mine.

Mi-am adus aminte de mine
și mi-am adus aminte de două lucruri,
de singurătate și de scepticism.
Tu erai un răsărit, eu un apus,
tu erai un flux, eu un reflux,
tu erai un sunet de pian,
eu un sunet de vioară.
Tu erai, eu eram.
Tu nu erai, eu, nu mai eram.

Îmi aduc aminte de ultima frunză
ce ne-a măturat speranța,
de musonul gândurilor noastre
împrăștiate pe alocuri.
Îmi aduc aminte de cuvintele tale rătăcite
în urma pașilor mei,
de strigătul tău nocturn
în mijlocul blocurilor de piatră,
de fuga ta de singurătate,
de lacrimile tale lăsate
în urma ta, în fața mea...

Mi-aduc aminte de empirismul tău,
de privirea ta arhaică,
de vocea ta blajină ce curgea
ca un râu de munte...

N-am să mai pot fi ce am fost odată
și gândul acesta sideral
îmi e un ultim gând, o ultimă suflare.

Sufletul îmi e muritor, dar,
dacă prin absurditate voi renaște,
te voi căuta.