Continuarea unui gând

Sunt o vioară eoliană
care scoate doar câteva
sunete delicate,
dar care nu compune
nicio melodie.

Orgoliul și singurătatea
mea se înalță într-un
zbor prea înalt pentru
ca să poată întâlni
lumea din jurul vostru.

Vorbesc în șoapta unei ploi
și ochii îmi sunt îndreptați
spre cumplita salvare a uitării,
efemerul ritm al degustării
și dragostea uitată a pierzării.

Mereu m-aș transforma în ceva.
Acum, mi-aș dori să fiu o uitare,
o uitare a celor ce m-au iubit,
a celor ce au fost pedepsiți de mine.

Aș vrea ca totul în jurul meu să se prăbușească,
să se fărâmițeze ca și ghipsul
și din rămășițele ce rămân,
să nu mai pot construi nimic.

Mi-am clădit un impreiu de pesimism,
mi-am sădit mostre de scepticism în suflet
și toate stările ce mi-au fost create
sunt cumplite ezitări ale sinuciderii.

Unde s-a dus "omul" de altădată?
Unde s-a despărțit ziua de amurg?
(O, ce om eram odată, iscusit am fost,
bătut, batjocorit)...

Mi-aș sfârteca trupul de suflet
chiar în ziua când te-aș revedea
și mi-aș lega buzele să nu te pot săruta,
mâinile, să nu te pot îmbrățișa...

O, ce chin uitat s-a produs în mine.
Ți-am văzut portretul într-un tablou
și mi-am adus aminte că exiști
și orice s-ar întâmpla, a mea vei fi.