Existență precară

Exist prin propria-mi poezie,
prin existența mea inefabilă
și multora dintre voi
v-am ațâțat râul ochilor voștri,
v-am adus în neantul creației,
în amurgul de unde mă priviți
întunecat.
O, ce tandrețe în inima-mi slăbită,
în greutatea
existenței mele,
în răul ce curge din ochii mei
și sunt asemeni unei
stări nescrise.
Sunt defunctul rănilor mele,
aripa frântă a libelulei fără stăpân,
vânătaia suferinței,
culoarea singurătății
și valul mării rătăcit de țărm.
Mi-am înălțat sufletul
acesta cufundat
în mlaștina
sfârșită a ezitării,
în numărul douăzeci și șase,
în torturile planării,
ale singurătății...
Spaima mea
mi-a fost întodeauna
viața,
zi de zi deschid ochii
și mă tem,
respir și
intru-n panică,
gândesc și
brusc, devin străin;
văd, zăresc și simt
și mor la nesfârșit.
Sunt copleșit,
sunt lacrimă și amintire,
părintele singurătății
și fiul labilității
și al otrăvurilor.
Și mai plâng în mine detestabil,
mă zvârcolesc inferior în calitatea
deșertică a apusului,
în furtuna ce mi-a
împrăștiat necredința, suferința
și toate frunzele toamnei ce
mi-au împădurit calea,
sufletul melancolic,
privirea fanată
și starea morbidă a verbului "a fi".