Mă închin în fața neantului
și pe această alee mărginită de arbori
mi-am zidit piedestalul unui bust inexistent;
nu mi-am creat idoli, dar
singurătatea aceasta bolnavă și târzie
îmi este seva vindecării mele.
Sunt rană nevindecată și
ecoul pustiului sună în mine
ca turnul unei biserici.
Am fost zămislit într-o lume
pe care nu o înțeleg,
într-o lume născută din tristețe
și dragoste mizantropică, inefabilă și,
a ajuns să fie o sinucidere existențială,
pură, suportabilă și mediocră.
Nu știu din ce adâncuri mai scriu,
nu știu,
dar nu depun nicun efort!
