Plâng în brațele mele
și pereții odăii s-au învinețit de frig,
fereastra mea este deschisă
și eu stau și plâng și plâng demult.
Mi-aș dori ca soarele să apună,
mâine să nu fie o nouă zi,
aș vrea eternul amurg să-mi fie
dorul meu nebun de-a fi nebun.
Sunt zile grele, zile-ndurerate
și-aceste zile nu se șterg din vis,
norii sunt zăveasă-nlăcrimată,
afară-i frig și eu pierdut.
Mă-ncântă labirintul singurătății,
locul în care m-am rătăcit demult,
sceptic sunt spre ușa fericirii
nu mai insistați, sunt mort demult!
