Gând

„Te voi ierta pentru că mi-ai oferit viață!”

Izolarea mea în lume

Am coborât în adâncimile vieții,
în pasul creat din chin și dor;
mă tem de moarte și de tine,
fiindcă o simt și plâng în dor.

Un cântec trist se mai aude,
un foșnet vid de călător,
pierdut printre părinți și rude,
printre cuvinte, timp și stări.

De-ar fi să mor în aste clipe,
de-ar fi să plec în pași grăbiți;
sunt singur și grăbit în astă lume,
singur voi păși în asfințit.

Gând

„Nimeni nu-i imun în fața morții.”

Freamătul durerii

Ar fi trebuit să procedez precum Paris;
să vin să te răpesc
și-n urma noastră
să ia naștere un război fără final.
Credeam că mi-ai fost promisă de un zeu
și mai credeam că sunt eternul,
iubirea, dragostea și viața.
Ce greșit m-am strecurat în destin,
în destinul pecetluit de groază,
de frică și de plâns;
o, ce vuiet se aude,
ce mântuiri melancolice
au distrus văzduhul,
ce cuvinte m-au sugrumat în noapte
și-n beția cuvintelor tale,
am stat de vorba cu zefirul.

Unde ești? ...
Ce faci? ...
Vai, ce toamnă destinată singurătății,
ce trup slugarnic în iubire,
ce privire rătăcită-n valurile Dunării,
ce ropot scurt de ploaie s-a iscat uitării,
ce prezență efemeră, ce estompare întrebătoare;
... n-a fost decât un searbăd început.

Unde ne sunt pașii, cuvintele, scrisorile? ...
Unde-i lumea creată de atingerea noastră,
sărutul, buzele și carnea,
amintirile, trecutul, prezentul și viitorul? ...
Vai, ce chin se iscă, ce durere s-a născut în tine
și în mine, în noi...

Mi-e teamă de timp,
de disecarea lăuntrică ce-a născut cuvântul,
poezia, 29 septembrie,
satisfacția dezechilibrului și
confortabilitatea propriei mele sinucideri.
Să nu crezi că voi pleca fără voia mea,
să nu crezi că tot ceea ce-ți este țesut
va fi țesut pentru multă vreme;
să nu mai crezi în contemporan,
în tine și-n ceea ce spui
pentru că-ntr-o zi vei dispărea și tu ca mine.

Gând

„Cu toții suntem niște eroi în viață, niște cadavre ce trăiesc prin iluzie, niște leșuri verticale ce trăiesc prin suferință! Astăzi, e acea zi în care mi-aș dori să dispar pentru totdeauna, dar nu am curajul s-o fac.”

Gând

8 aprilie. „Astăzi este ziua în care lumea ar trebui să tacă, să nu scoată niciun cuvânt!”

Gând

„În România supraviețuiește o specie de civilizație naivă!”

Victima năruirii timpului

În primăvăraticul zefir al uitării,
în groaza degradării dintre noi;
noi, iubito suntem taina
unei lumi apuse peste noi!

Știi tu oare cine suntem?,
ce plăcere, ce durere ne-a unit?,
dar uităm că suntem  taina
unei lumi apuse peste noi!  

Gând

„România: o țară care se prăbușește pe zi ce trece!”