Gând

În România, mitologia comunistă nu a decedat. Acesta este eșecul revoluției române.

Strigătorul prezent

O, cât aș fi fost de fericit
dacă nu mă rodeam în nebunia
propriului meu declin;

o, cât aș fi fost de trist;
dar, vai, sunt trist în nebunia
propriului meu destin.

Prestigiul începuturilor

Deși noua clasă a comuniștilor se pregătește să părăsească istoria și nimeni n-o mai plânge, o acceptă din plin și cu patimă, oamenii, mitologici și ei, se pregătesc de nădejde. 

Ne-am mutilat prin lupta noastră,
ne-am ucis pentru libertățile de sus;
veșnicie, risc, trecut sau pace,
există drum spre temniță și plâns.

Ne-au vândut sufletul ca pe-o Muză adormită
din țara unde-i confortul stalinist.
S-a tot vorbit de un proces de desființare,
de steaua roșie sub care suferim.

Portretul unei domnișoare sau Peisaj lăuntric

Îmi spunea domnișoara cu o lacrimă în ochi,
încă neplânsă -lacrima-, reținută de gene:
„Tu, om nebun, parcă ai rupt o bucățică din mintea mea.
Cum și de ce, căci primăvara
cu flori de câmp și soare liniștit;
sunt eu însămi mirosind și adulmecând natura.
Să nu te pierzi -îmi spunea-, domnule,
să nu te pierzi de tot în lumea ta,
căci mi-ar părea rău.”
Priveam timid pe fereastră.
Cerul era tomnatic și-n fața ferestrei
stăteam în picioare; și-n tot acest timp
- îmi voi amintit mai târziu de clipa fără urmare. 

Nebunie de toamnă

Aș putea face o poveste din viața mea,
s-ar putea face o poveste sentimentală;
o poveste cu trecutul mutilat,
sub amurgul sângeriu și zgomot deocheat.

Uneori îmi uit numele;
chiar și pe al tău, chiar dacă te-am iubit
și sub zgomotul toamnei m-am furișat,
aici, singur, pentru a-ți scrie,
pentru uitarea ta neastâmpărată
în răsfrângerea zilelor ce trec,
de fapt, noi trecem prin timp, întrebători, consumați,
nefericiți;
Încă îți privesc chipul sculptat - mi-aduc aminte de degetele tale-,
vocea ta -băutură melodică- și emoția poate continua.

Ne mărturisim pereților și practicăm singurătatea cu nebunie.
Citesc undeva cum o fată tristă
se plimba prin parcul în care eu citesc;
citea o poezie tristă în care alunecase cu totul,
cu suflet, trup, prezent și cuget.
Încercam să mi-o imaginez pe banca unde eu citesc,
și-ncercam să-i simt durerea,
să-i aud freamătul compus de lacrima plânsă,
să-i simt oftatul, clipirea și respirul.

Ce dureroasă-i lumea contemporană,
sinonimă cu durerea unei nopți hieratice;
ce anostă mi-e prezența, cuvântul și absența.
Sunt, voi fi și-ntr-o zi,
n-am să mai fiu.

Gând

Dacă Lucifer, marele revoluționar, n-ar fi făcut revolta care l-a exilat din Rai, noi, oamenii, nu am mai fi fost creați. Suntem produsul unei ticăloșii, unei nelegiuiri accelerate.

Gând

Doar trăind cu gândul că Dumnezeu există, omul, singur s-a adus în paragină!

Gând

Cineva m-a întrebat: „Ce părere ai despre omul contemporan?” „O lacrimă pentru fiecare!”, i-am răspuns.

Gând

Ploaia este plânsul lui Dumnezeu!

Gând

Nu pot să fac o diferență între durere (singurătate?) și mine!

Elogiul exilării

Toamnei mele; scrisoare justificativă către o doamnă

Și mă plimbam prin Parcul Civic, da!,
cel care m-a format în timp,
cel care ne așteaptă cu alei deschise,
cel ce plânge în abis.
Și cum agale mă plimbam în zorii zilei,
frunze prăbușite creionau decorul,
o frunză prăbușită mi se-nchină,
zdrobită de octombrie...
și de frig m-aplec îngenunchiat și-i-ntind o mână
(spre mirarea trecătoarelor pe care le-am visat),
ea -frunza-, îngălbenise de atâta dor,
mi-aduc aminte de zborul mitologic,
de trupul meu înclinat într-o parte,
de toamnă, cea care a inventat moartea,
de liniștea pură a luminii felinarelor timide;

Forma ei sfântă -a frunzei-,
sfâșiată de chipuri obraznice
a străbătut gânduri, justificări, gesturi și intenții
și urletul liniștii mele;
din nou învăț să contemplu.

Merg mai departe păstrând frunza-n amintire,
înfloresc în toamnă; să fi fost iarnă?,
și-o clipă mă zăresc poetic?, nu!, patetic?, nu!,
alungit în destin?, nu!
mai târziu aș putea să spun
„mă zăresc poetic!”

Știu că realitatea este cruntă
și întâmplarea aceasta m-a fermecat -nu ferecat-,
știu că această frunză împlinește astăzi doar un an.
Acesta-i elogiul nebuniei
legănându-mă în călătoria timpului fără dimensiuni
(asta parcă a fost mai târziu)
și sunt cu tonuri șterse,
cu gând nelămurit,
cu vânt ce bate, dar rămân de neclintit.

Mi-era dor de toamna mea,
de flacăra acestui timp prețios,
când contemplam alături de ea,
când nici nu mai știam ce a fost.
Mi-e dor de tot,
de tine sau de noi. 

Gând

Zădărnicia e partea care sângerează în mine!

Ascultând muzica

Ascultând Bach năpăstuit de vise,
singur în odaia mea sterilă;
privesc în golul abisal și trist
cum muzica se pierde în neștire.

Ascult întins privind tavanul,
înalt, obscur, și mut, și trist;
și-i simt durerea ce-l apasă
căci sunt singur, rătăcit.

Tristă toamnă în lumina de afară,
sub bolta cerului casant, rânjit;
aici, în interior e frig și-i beznă
în infernul ațipit.

N-am mai fost bolnav din martie,
nici nu știu ce să mai spun,
rătăcesc plângând în noapte,
și-am să fug de voi râzând.

Dansez ciudat privind tavanul
sub bolta unui gând de lut,
în marginea cărării ce se iscă,
destinul unui om absurd.

Și fredonez plângându-mi verbul,
cu pleoape străvezii de somn profund,
ezit spunându-mi „cum trec anii!”
în trista-mi viață de amurg.

Gând

Dumnezeu este tăcerea absolută, suprema iluzie a omenirii în vacarmul torturii creștine; nebunia de a crede.

Floarea a dispărut cu totul

Dacă mi-aș cânta singurătatea
fără vorbe și doar cu suspine;
dacă aș plânge în fața lumii
împotriva fericirii și durerii. 

Gând

Când filozofezi, spunea Wittgenstein, trebuie să cobori în haos și să te simți bine acolo. În poezie, zic eu, nu trebuie să cobori, ci dimpotrivă, ești în permanență în haos, în abisul transcendental al lumii interioare.

Gând

Singurătatea are darul de a încetini timpul!

Zdrobit

Toamnei mele

Norii plâng în fața lunii
cea care, sfioasă-și caută perechea;
cerul e gol și învăț să contemplu
în liniștea timpului infuzat de lacrimi.

Nu mă gândesc la ceva
și plâng armonios cu norii,
cu capul în palmă ca Dr. Gachet
acum învăț să contemplu. 

Gând

Pătimașă înțelegere a lui Bach.

Gând

Sunt asemeni unui arbore. Nu mă îndoi(esc), ci mă frâng!