Elogiul exilării

Toamnei mele; scrisoare justificativă către o doamnă

Și mă plimbam prin Parcul Civic, da!,
cel care m-a format în timp,
cel care ne așteaptă cu alei deschise,
cel ce plânge în abis.
Și cum agale mă plimbam în zorii zilei,
frunze prăbușite creionau decorul,
o frunză prăbușită mi se-nchină,
zdrobită de octombrie...
și de frig m-aplec îngenunchiat și-i-ntind o mână
(spre mirarea trecătoarelor pe care le-am visat),
ea -frunza-, îngălbenise de atâta dor,
mi-aduc aminte de zborul mitologic,
de trupul meu înclinat într-o parte,
de toamnă, cea care a inventat moartea,
de liniștea pură a luminii felinarelor timide;

Forma ei sfântă -a frunzei-,
sfâșiată de chipuri obraznice
a străbătut gânduri, justificări, gesturi și intenții
și urletul liniștii mele;
din nou învăț să contemplu.

Merg mai departe păstrând frunza-n amintire,
înfloresc în toamnă; să fi fost iarnă?,
și-o clipă mă zăresc poetic?, nu!, patetic?, nu!,
alungit în destin?, nu!
mai târziu aș putea să spun
„mă zăresc poetic!”

Știu că realitatea este cruntă
și întâmplarea aceasta m-a fermecat -nu ferecat-,
știu că această frunză împlinește astăzi doar un an.
Acesta-i elogiul nebuniei
legănându-mă în călătoria timpului fără dimensiuni
(asta parcă a fost mai târziu)
și sunt cu tonuri șterse,
cu gând nelămurit,
cu vânt ce bate, dar rămân de neclintit.

Mi-era dor de toamna mea,
de flacăra acestui timp prețios,
când contemplam alături de ea,
când nici nu mai știam ce a fost.
Mi-e dor de tot,
de tine sau de noi.