Gând

Adâncimea gândurilor şi poeziilor mele au la bază, nu un caracter de necesitate, ci ambiţia unei singurătăţi ostentative.

Gând

Între mine şi contemporan s-a căscat o prăpastie.

Gând

Uneori gândeşti că e mai bine să te laşi dus în credinţă, alteori în negativul ei. Credinţa este un amestec de adevăruri pure şi adevăruri sordide.

Despre singurătatea unei amintiri

Ce spaimă străină am de lume,
ce clipă de trecut ma-nfățișat,
surâd în fața ființei, un fel de a transpune,
anotimpul iernii acesteia, parcă, s-a spulberat -
spaima - deși există nebunie,
există lacrimi și sunete de pian,
există omul rătăcit în astă lume și există
clipa ce va continua fiecare pas. Strada nu mai are importanță,
cea pe care calci plângând, nici țipătul din mine -
nici nu l-ai auzit - când te-am văzut trecând.
Mi-aduc aminte calea pe care noi călcam, mi-aduc
mai bine aminte (și timpul a trecut atât de greu),
neputința de a iubi, cărțile pe care ți le-am dăruit și
fiecare luminescență a gândurilor noastre s-a estompat;
trăiesc într-un livresc ireal, în minciuna unei vieți frumoase
și imatur mă plâng la fiecare pas și,
pas cu pas mă-ndrept spre moarte.
Acuma-mi ești străină, mi-ești moarte, viață, suferință,
acuma stând, privind, la o fereastră,
te văd trecând, nu știu ce am făcut, în această viață.  
 

Gând

Muzica lui Bach este refugiul singurătății mele, refugiul nebuniei, al acestui elogiu, parcă, transcendental.

Gând

Omul este atât de confortabil în evoluție încât, nu-și mai dă seama de suferința lui.

Revoltă netulburată

Sufletul meu s-a înălțat
deasupra voinței voastre
și privindu-vă,
toate patimile pământești
au dat naștere unei vieți mediocre.
Sunt ceea ce n-am dorit să fiu!

Am fost zdrobit dinainte de a mă naște

Sunt singur pe acest pământ lugubru,
zdruncinat de vorbe și priviri,
sunt frământat și plin de indignare,
prăbușit într-o stare de delir.

M-am aruncat din greșeală în greșeală,
din plânsul zămislit zeflemitor,
crunt mi-e sufletul în existență,
dar neclintit ca însuși Dumnezeu.

Gând

Trebuie să învățăm să suferim în liniște. Când suferința epatează spre văzul lumii, ei, oamenii diletanți ai vieții, ne privesc cu un gând sardonic.

Iremediabil pierdut în crepuscul

Sunt plin de umbre pentru a mai putea crede în ceva
și-n acest timp, mediocru chiar, mă simt în largul unui ocean
-un ocean ce-mi refuză înecul-, de fapt,
aceste cuvinte au o altă substanță.
Ce spaimă, ce clipă pot trăi în acest univers de cuvinte,
de stări, fapte, nebunii, și... de fapt,
toate aceste cuvinte au o altă substanță.
Ți-aș vorbi despre mine dar teama mă cuprinde,
ți-aș vorbi despre trecutul meu zdrobitor,
nu despre trecutul meu poetic,
de fapt, acest trecut n-a existat niciodată.
Nu, nu cel zdrobitor, cel poetic.
Mi-aduc aminte de nopțile copilăriei mele, de plânsul meu
-nu de cel a lui Nietzsche-,
de spaimă, de teroarea care mă cuprindea în mijlocul unor cuvinte,
inefabil de aspre, și, gândindu-mă,
toate aceste cuvinte le scrisesem într-o zi de joi.
Aș plânge sub povara unui zâmbet, dar plânsul meu, pueril, poate,
te va găsi atât de departe. Mi-aduc aminte de tine zâmbind în gară.
Am să scriu într-o zi un tratat despre mediocritatea cuvintelor,
despre aceste cuvinte ce se dau mari poezii, toate, ale mele.
Într-o zi voi face liniște, o liniște fumurie, gri sau disonantă.