Iremediabil pierdut în crepuscul

Sunt plin de umbre pentru a mai putea crede în ceva
și-n acest timp, mediocru chiar, mă simt în largul unui ocean
-un ocean ce-mi refuză înecul-, de fapt,
aceste cuvinte au o altă substanță.
Ce spaimă, ce clipă pot trăi în acest univers de cuvinte,
de stări, fapte, nebunii, și... de fapt,
toate aceste cuvinte au o altă substanță.
Ți-aș vorbi despre mine dar teama mă cuprinde,
ți-aș vorbi despre trecutul meu zdrobitor,
nu despre trecutul meu poetic,
de fapt, acest trecut n-a existat niciodată.
Nu, nu cel zdrobitor, cel poetic.
Mi-aduc aminte de nopțile copilăriei mele, de plânsul meu
-nu de cel a lui Nietzsche-,
de spaimă, de teroarea care mă cuprindea în mijlocul unor cuvinte,
inefabil de aspre, și, gândindu-mă,
toate aceste cuvinte le scrisesem într-o zi de joi.
Aș plânge sub povara unui zâmbet, dar plânsul meu, pueril, poate,
te va găsi atât de departe. Mi-aduc aminte de tine zâmbind în gară.
Am să scriu într-o zi un tratat despre mediocritatea cuvintelor,
despre aceste cuvinte ce se dau mari poezii, toate, ale mele.
Într-o zi voi face liniște, o liniște fumurie, gri sau disonantă.