Despre singurătatea unei amintiri

Ce spaimă străină am de lume,
ce clipă de trecut ma-nfățișat,
surâd în fața ființei, un fel de a transpune,
anotimpul iernii acesteia, parcă, s-a spulberat -
spaima - deși există nebunie,
există lacrimi și sunete de pian,
există omul rătăcit în astă lume și există
clipa ce va continua fiecare pas. Strada nu mai are importanță,
cea pe care calci plângând, nici țipătul din mine -
nici nu l-ai auzit - când te-am văzut trecând.
Mi-aduc aminte calea pe care noi călcam, mi-aduc
mai bine aminte (și timpul a trecut atât de greu),
neputința de a iubi, cărțile pe care ți le-am dăruit și
fiecare luminescență a gândurilor noastre s-a estompat;
trăiesc într-un livresc ireal, în minciuna unei vieți frumoase
și imatur mă plâng la fiecare pas și,
pas cu pas mă-ndrept spre moarte.
Acuma-mi ești străină, mi-ești moarte, viață, suferință,
acuma stând, privind, la o fereastră,
te văd trecând, nu știu ce am făcut, în această viață.