In memoriam

lui Răzvan Enachev

Norii s-au adunat în amintirea ta
și noi suntem singuri și tot mai triști,
mi-am adus aminte de absența ta,
de chipul tău visând cu ochii închiși.
Timpul se scurge în tremurul uitării și noi, prietenii tăi,
privim morbid prezentul dintre noi;
nici nu știm, nu bănuim unde ești acuma,
nici nu visăm, nici nu gândim ce e cu noi. Afară-i frig,
amurg și plouă, afară-i greu și trist,
noi nu mai știm ce ești acuma, de ești vesel, de ești trist.
Sunt aici - și privesc la cărțile de pe jos - și au trecut luni
peste clipele în care îți făceai apariția printre noi. Timpul
- acest calvar al omului - ne va lua cu timpul și pe noi.
Pe Pământ nu există urmare, nici reîntoarcere pe acest drum
fără timp, fără realitate și fără închipuiri. Mă ridic domol
și pășesc spre fereastra, aproape mată, a uitării
și-n fața geamului îmi imaginez mormântul tău pe care nu l-am văzut.
Mi-aș dori să pot scormoni în adâncul pământului și să aflu
că sicriul tău este gol. Îmi șterg pomeții de lacrimi și revin
- cu Bach pe fundal - la foaia pe care am început să scriu aceste cuvinte.
Sunt la fel de pesimist ca și tine. Dar știi asta de mult. În mine,
tot ceea ce se întâmplă, totul este funebru și am ajuns să-mi imaginez
sufletul, de fapt, să-l asociez cu o stradă îngustă - nu meschină -,
pietruită, rece, înconjurată de case vechi prin care bântuie spiritul lui Cioran.
Această scenă a sufletului meu îți va spune adio.  

Gând

Din lejeritatea rătăcirii îmi modific pasiunile, uneori, mediocre.

Delir al lucidității

Sunt sclavul unei vieți ostile
și-atâția ani am bâjbâit visând,
mi-am dus singurătatea până-n nebunie,
această segregație-n care am suferit.

Sunt veșnicul lăsat, uitat al vieții,
un om îngenunchiat cu ochii plânși,
un paradox al vieții și-al uitării,
sunt omul singur specializat în plâns.

Nu-mi pare rău de țipătul lăuntric,
de forma mea atunci când plâng,
sunt idealul omului singur
sunt ploaia rece ce plânge pe pământ.

Și-acum când toți îmi veți citi trecutul
și gustul meu de-a mă diseca scriind,
sunt gloria încununată a neiertării,
sunt lacrima nefericirii pe acest pământ.

Gândurile îmi trosnesc surd în oase
și visele-mi sunt tăceri adânci și plâng,
îngenunchiat timid îmi cer iertare,
în fața vieții, în fața veșnicului amurg.

Gând

Deși sufăr de o tristețe cronică, știu că acest vârtej mediocru se măsoară și cu alte nevoi.

Gând

Sufăr de un soi de singurătate, o singurătate, parcă, fără țel, ceva de o solitudine îmbibată cu o alcătuire psihică, bolnavă, expresivă. Sunt un nimic în bătaia vieții.

Rătăcire

Sunt singur și nu știu dacă plâng
sau râd, dacă-s rece sau dacă-s cald,
nu știu de ce pășesc în șoapte,
nu știu de ce mă plâng în acest calvar.
Mi-aduc aminte de tine,
mi-aduc aminte cum te iubeam;
afară-i toamnă, deși-i primăvară,
afară nu-i senin pentru că-i ziua ta
și am ales solitudinea, nebunia singurătății
într-o lume fără certitudine;
sunt diferit, poate mat, anost sau mort.
Și așa tulbure cum sunt, da, tulbure,
mi-e dor de tine, de noi
și de plimbările nocturne și-nfrigurate -toate ale mele-.
Mi-e dor să te văd plângând
lângă al meu mormânt,
mi-e dor să-mi spui că-ți place Dostoievski, da,
geniul rus ce ți-a amprentat existența;
Cioran l-a citit de cinci ori integral, da, de cinci
și noi abia ne târâm prin cuvinte, prin prezent,
abia ne rostim dorul și te iubescul mediocru
și refuzăm frăția noastră, da, a poporului nostru
în această epocă barbară ce ne separă de iubire.
În viața noastră suntem blestemați
într-o țară în care plătim chirie,
eu sunt străin în țara mea,
cum morții sunt în veșnicie.
Și-mi plâng semenii nepăsători,
îi plâng la ei acasă,
nu am loc să viețuiesc normal,
într-o țară nefirească.
Și toate trec, așa se spune,
acest destin întunecat și mort,
nu vreau semeni la mormântu-mi,
nu vreau lacrimi fără rost.

Gând

Când străbat Civicul, liniștea e densă, absolută. Nici pașii creați nu mi se aud pe pământul reavăn și solitar. Sunt cuprins de o solitudine organică în timp ce alunec în întunericul singurătății pe potecile înguste, suspinând reținut și sceptic.

Să ne putem opri o secundă

Cu trupul gol savurez momentul
unei iubiri fără răspuns și fără glas;
un gând hoinar omoară timpul,
timpul scurt ce-a mai rămas.

Nu pot visa, nu pot gândi iubito
în vremea ce apune în glasul tău;
afară-i frig, se plânge și se cântă,
afară-i toamnă, va fi mereu.

Mi-e dor de nopțile-mi trecute,
mi-e dor de eu, Cioran și tu;
mi-e lipsă viața-mi fără tine,
mi-ești lipsă tu, expresie, anotimp. 

Mi-e trupul plumb de atâta nedumerire,
de atâtea ploi mortuare și delir;
măcar o imagine, măcar o secundă,
să facem o poveste din al meu mormânt.