In memoriam

lui Răzvan Enachev

Norii s-au adunat în amintirea ta
și noi suntem singuri și tot mai triști,
mi-am adus aminte de absența ta,
de chipul tău visând cu ochii închiși.
Timpul se scurge în tremurul uitării și noi, prietenii tăi,
privim morbid prezentul dintre noi;
nici nu știm, nu bănuim unde ești acuma,
nici nu visăm, nici nu gândim ce e cu noi. Afară-i frig,
amurg și plouă, afară-i greu și trist,
noi nu mai știm ce ești acuma, de ești vesel, de ești trist.
Sunt aici - și privesc la cărțile de pe jos - și au trecut luni
peste clipele în care îți făceai apariția printre noi. Timpul
- acest calvar al omului - ne va lua cu timpul și pe noi.
Pe Pământ nu există urmare, nici reîntoarcere pe acest drum
fără timp, fără realitate și fără închipuiri. Mă ridic domol
și pășesc spre fereastra, aproape mată, a uitării
și-n fața geamului îmi imaginez mormântul tău pe care nu l-am văzut.
Mi-aș dori să pot scormoni în adâncul pământului și să aflu
că sicriul tău este gol. Îmi șterg pomeții de lacrimi și revin
- cu Bach pe fundal - la foaia pe care am început să scriu aceste cuvinte.
Sunt la fel de pesimist ca și tine. Dar știi asta de mult. În mine,
tot ceea ce se întâmplă, totul este funebru și am ajuns să-mi imaginez
sufletul, de fapt, să-l asociez cu o stradă îngustă - nu meschină -,
pietruită, rece, înconjurată de case vechi prin care bântuie spiritul lui Cioran.
Această scenă a sufletului meu îți va spune adio.