Rătăcire

Sunt singur și nu știu dacă plâng
sau râd, dacă-s rece sau dacă-s cald,
nu știu de ce pășesc în șoapte,
nu știu de ce mă plâng în acest calvar.
Mi-aduc aminte de tine,
mi-aduc aminte cum te iubeam;
afară-i toamnă, deși-i primăvară,
afară nu-i senin pentru că-i ziua ta
și am ales solitudinea, nebunia singurătății
într-o lume fără certitudine;
sunt diferit, poate mat, anost sau mort.
Și așa tulbure cum sunt, da, tulbure,
mi-e dor de tine, de noi
și de plimbările nocturne și-nfrigurate -toate ale mele-.
Mi-e dor să te văd plângând
lângă al meu mormânt,
mi-e dor să-mi spui că-ți place Dostoievski, da,
geniul rus ce ți-a amprentat existența;
Cioran l-a citit de cinci ori integral, da, de cinci
și noi abia ne târâm prin cuvinte, prin prezent,
abia ne rostim dorul și te iubescul mediocru
și refuzăm frăția noastră, da, a poporului nostru
în această epocă barbară ce ne separă de iubire.
În viața noastră suntem blestemați
într-o țară în care plătim chirie,
eu sunt străin în țara mea,
cum morții sunt în veșnicie.
Și-mi plâng semenii nepăsători,
îi plâng la ei acasă,
nu am loc să viețuiesc normal,
într-o țară nefirească.
Și toate trec, așa se spune,
acest destin întunecat și mort,
nu vreau semeni la mormântu-mi,
nu vreau lacrimi fără rost.