În frigul amintirii

De la un capăt la altul al vremii,
un plâns, un hohot și-un strigăt;
de la un drum la altul al serii,
un plâns, un hohot și-un strigăt.

Nu știu ce-i timpul, nici uitarea,
frenetic, absurd și trist mă cutremur;
nu știu ce-i timpul, nici visarea,
frenetic, absurd și trist mă cutremur.

Acele nopți când te privea tăcerea,
te sărutam tăcut cu pieptul dezgolit;
acele nopți când îți savuram privirea,
te sărutam tăcut cu pieptul dezgolit.

Mi-aduc aminte de noaptea adâncă,
târziu te iubeam cu ochii plânși;
mi-aduc aminte de noaptea tăcută,
târziu te iubeam cu ochii plânși.

Aruncat în Infern să-mi plâng nelegiuirea,
o stare, un moft și ceasuri treceau;
aruncat în Infern sau chemat la luptă,
o stare, un moft și ceasuri treceau.

Sunt zile și ani în drumul nostru,
și mai sunt încă, și nu mai sunt;
sunt zile și ani în târziul nostru,
și mai sunt încă, și nu mai sunt.

Gând

Mi-am imaginat că plutesc în derivă cu Universul!

Nesfârșită întindere de timp

Rupt de lume, mă ascund
în indiferență ca și arborii;
mă văd un obiect care privește
și simt lumea în declinul ei.
- Starea cu care am cele mai adânci afinități! -

Mă retrag în mine, în neantul meu
și ascult liniștea care-mi topește oasele,
acea liniște ce-mi stăpânește ființa
dinaintea genezei...

Sunt liniștea soarelui care apune,
zgomotul zdrobitor al supraviețuirii
și calea regăsită spre singurătatea supremă.

Gând

Cum poate omul condamna [sau nega?] suferința când Isus a venit pe pământ cu același scop?

Umbră și chin -distih-

Și-n timpul în care respir mi-e [auto]tortură,
m-am frământat pentru nimic, gust și erezie;

Gând

Tot vidul meu interior e de-o tristețe fără soluție.

O, sngurătate

Dacă eram o adiere de vânt
și-n fața ferestrei tale veghea un tei,
băteam atât de crunt, încât...
te-aș fi trezit în adieri.

Necunoscut, sau prieten vechi
îți sunt
și-mi pasă de banalitatea
existenței mele lângă tine...
Ascultă-mi glasul, te rog!...
Ruinele aleii tale
mi-a rănit călcâiul și
vântul continuă să bată fredonând;
-tăcerea coboară culoare-
(Aleea-i o stradă fără castane
ce-mi rănește mie pașii.)

N-am mai zâmbit de ieri
-atunci mi-am adus aminte că ești-
și tot ce mi-a rămas din ieri,
e zâmbetul pe care l-am zâmbit.
M-aș arunca îngenunchiat în pragul
ușii tale
-a sta în genunchi e simbolul
ideilor defuncte-
și dacă mi-ai deschide ușa
aș începe să te sărut în amonte.
M-ai întreba ce fac?
Mi-aș scăpa cartea din mână
și aș începe să-ți vorbesc despre nemurire,
despre mirosul cărților vechi
și despre plimbările din Parcul Civic;
-aici l-am întâlnit pe primul zeu-.

Plouă!...
Compoziția naturii, de fapt, ploaia,
este instrumentul singurătății și melodia întregirii
dintre statul în genunchi în fața ta și tu...
Dar ce păcat că sunt aici, grăbit și năucit;
tot ceea ce am mărturisit mai sus,
e-un vis nebun, nebănuit și trist.

Cioran

Mi-am adus aminte de durere,
mi-am adus aminte de Cioran;
singur stau și contemplu,
lângă un templu-i chipul lui Cioran.

Din dragoste

Chiar dacă-ntr-o zi ne vom iubi sau niciodată,
chiar dacă-ntr-o zi voi fi al tău sau, poate, niciodată!