O, sngurătate

Dacă eram o adiere de vânt
și-n fața ferestrei tale veghea un tei,
băteam atât de crunt, încât...
te-aș fi trezit în adieri.

Necunoscut, sau prieten vechi
îți sunt
și-mi pasă de banalitatea
existenței mele lângă tine...
Ascultă-mi glasul, te rog!...
Ruinele aleii tale
mi-a rănit călcâiul și
vântul continuă să bată fredonând;
-tăcerea coboară culoare-
(Aleea-i o stradă fără castane
ce-mi rănește mie pașii.)

N-am mai zâmbit de ieri
-atunci mi-am adus aminte că ești-
și tot ce mi-a rămas din ieri,
e zâmbetul pe care l-am zâmbit.
M-aș arunca îngenunchiat în pragul
ușii tale
-a sta în genunchi e simbolul
ideilor defuncte-
și dacă mi-ai deschide ușa
aș începe să te sărut în amonte.
M-ai întreba ce fac?
Mi-aș scăpa cartea din mână
și aș începe să-ți vorbesc despre nemurire,
despre mirosul cărților vechi
și despre plimbările din Parcul Civic;
-aici l-am întâlnit pe primul zeu-.

Plouă!...
Compoziția naturii, de fapt, ploaia,
este instrumentul singurătății și melodia întregirii
dintre statul în genunchi în fața ta și tu...
Dar ce păcat că sunt aici, grăbit și năucit;
tot ceea ce am mărturisit mai sus,
e-un vis nebun, nebănuit și trist.