În umbră de castan

Dintr-o dată mi-am adus aminte
de acea delicată dimineață a primăverii,
de ființa ta care m-a îmblânzit
pe malul unei ape tulburi și-n tot acel timp,
ai reușit să-mi oferi acea tardivă provocare
într-un moment banal al trăirii mele.
Totul trepida în juru-mi!
Ne cunoscusem într-un anotimp tânăr
și nevrotic, trezit din hibernare,
din adâncul sticlos și epuizat al scrâșnetului,
trezit din pâcla și frigul care mi-a pătruns în oase,
din graba semenilor noștri,
din orizontul tot mai vânat, subțire și uitat
în amețeala infinitului;
sleit de puteri și curaj mi-am acoperit orbitele,
sprâncenele și chipul, și din nostalgie,
din evadarea ființei îți scriu acuzându-mi lașitatea,
vinovăția pe care mi-o ascund îndelung și
trebuie să recunosc că mi-am șters pomeții,
masca nădușită din colcăiala tenebroasă
din starea mea de anotimp juvenil și alert,
din agitația zilelor și foșnetul ondulat, metalic
al singurătății în vârtejuri încrustate sub suferința întrebărilor,
zădărnicia hazardului și a liniștii utopice
ce mi-a dărâmat prezentul;
nu m-am încrezut în vorbele banale,
în gesturi de politețe frânte, indecise
în lingușirea cuvintelor aparent senine și
mi-am gradat primejdia inexistentă în care mă scăldam,
în amorțirea tristelor gânduri ratate sub care slujeam...
Existența mi-a imprimat semne înșelătoare și
am hoinărit ca un vagabond cuprins  de spaimă
în curbura hăituită de nenorociri și nu-mi pot ierta
sulfuroasa ceață a plecării,
a părăsirii camerei cu tavanul foarte înalt;
o, ce vibrație a tăcerii se născuse în aprilie,
ce doamnă stăruia învăluind imperceptibilul
și nu avusesem curajul să o înfrunt,
să-i vorbesc despre mirajul viitorului,
despre candoarea pasiunii și a singurătății ideale...
Se trezește amurgul izbucnind în lacrimi
și se golesc parcurile cu grabă de pustiu,
apune timpul în voioșia acea piezișă,
în liniștea vicleană de când m-am sinucis.

Pantomimă

arbor verde ce dansează
în bătaia vântului senin
lumea asta-i tot mai mată
tot mai greu e pe pământ

printre frunze printre ramuri
lupte grele se depun
mai pasiv decât românul
trestie legănată-n vânt

nu e zi nici dimineață
nici amurg fără suspin
țara mea e defrișată
stând la sobă contemplând

lamentați de-atâtea vorbe
revoluții lupte fără rost
acest leș ieșit în stradă
omul veșnic fără rost

n-ai curaj să întorci capul
ochii să-i deschizi plângând
acest tremur ne separă
de iubire și de plâns

și uite așa complicii noștri
răsăriți dintr-un văzduh
fluturau parșiv sacoul
unui timp demult apus

Gând

Poezia, acea tăcere răbufnită-n ecou! sau, acel ecou răbufnit din tăcere?!

Gând

Prietenia dintre doi oameni ar fi trebuit să fie ca Universul, în expansiune. Îți arunci toată încrederea în el și-ți dai drumul în acea relație ca-ntr-un picaj infinit, fără să pui la socoteală că ceva te-ar putea zdrobi în tot cursul căderii tale. Culmea, tot timpul se întâmplă să fii mințit și după ce-ți arunci sufletul în golul suprem, realizezi că acel univers are un final și te zdrobești de el cu cea mai adâncă durere rămânând acolo, sfâșiat.

Gând

Uman vorbind, instigatorii tardivi ai epocii, cei care-și fac uitat trecutul, au reușit prin împrejurări vizibile să-l prăbușească pe omul actual în cea mai catastrofală insomnie.

N-am bănuit că singurătatea...

Când toate-mi plâng în juru-mi,
când totu-i mat și fără rost,
când singur stau sub lumea plânsă,
nicio stare, niciun moft.

Noaptea a pătruns nerăbdătoare
și tot stau, și stau, și stau;
nicio voce de vioară,
nicio mână să îmi bată-n geam.

Numai eu mă plâng aievea
și mă zbat pe înălțimi de dor,
nici coline, nici adâncuri,
amuțind mă pierd în zori.

Ce-ar mai fi o amintire?
un pas pierdut, un pas-napoi;
să tot scrii despre iubire,
despre moarte, despre dor.