N-am bănuit că singurătatea...

Când toate-mi plâng în juru-mi,
când totu-i mat și fără rost,
când singur stau sub lumea plânsă,
nicio stare, niciun moft.

Noaptea a pătruns nerăbdătoare
și tot stau, și stau, și stau;
nicio voce de vioară,
nicio mână să îmi bată-n geam.

Numai eu mă plâng aievea
și mă zbat pe înălțimi de dor,
nici coline, nici adâncuri,
amuțind mă pierd în zori.

Ce-ar mai fi o amintire?
un pas pierdut, un pas-napoi;
să tot scrii despre iubire,
despre moarte, despre dor.