Sub freamăt

Cu lacrima dansându-ți pe obrazul stâng,
Pe o bancă tristă, te văd tremurând;
Prevăd în amuțire drumul spre colind,
Spre sânu-ți gol de zare, te iubesc visând.

Un cântec de vioară ce apune sfânt,
Acolo-i Boccherini și te văd plângând;
O spaimă mă cuprinde și gândesc mimând,
Să gust din vinul serii, la pieptu-ți muribund.

Și mâna ta cea sfântă o găsesc timid
Mă clatin în iubire pe-acest pământ sordid;
Retrăiesc cu tine refrenul de demult
Slăvindu-ți în neștire, trupul fremătând.

Mirajul întâlnirii, feeric și divin,
Scăldat în frumusețea amanților cuprinși...
De strigătul nădejdii, tainic și sublim,
Îți sorb prezența vie sub cerul sângerând. 

O scenă

Mi-am adus aminte că,
în ziua când o întâlnisem prima data -
(eram undeva vis a vis de o linie de tramvai
și la dreapta mea, chiparoși maturi ne priveau
sfâșietori), îi sărutasem mâna, după ce-i spusesem,
sărut mâna! O clipă, am privit-o străin, însă,
îmi amintesc cuvintele ei cu care am fost întâmpinat,
de prezența ei feminină, smulsă, parcă,
dintr-o altă epocă. Venise - îmi aduc bine aminte -
din țara lui Cioran și Ionesco și avea o trăsătură
tulburătoare pe chip; ce ziduri, ce oameni, ce miros,
spunea cu glasul stins. M-a luat de braț și
ne-am îndreptat spre o cafenea cu spirit francez;
cât de departe suntem de cultură, Marius!
îngâna în momentul în care i-am oferit locul.

M-am așezat în fața ei, am prins-o de mână
și-i vorbeam despre momentele mele petrecute cu Cioran,
dar prin fereastra murdară, zgomote de utilaje grele
ne tulburau cuvintele. Afară, după fereastra murdară,
domina o dimineață răcoroasă, grea, unde oamenii
pășeau grăbiți spre locul de muncă, sărind de pe
o cărămidă pe alta pentru a-și feri gleznele de
o ușoară accidentare. - nu mai pot opri acea dimineață -
să nu fi fost eu acolo? -. cu neputință îmi aduc aminte
de spaima unei ușoare despărțiri; ce calvar plutea în mine.
Să nu fi fost nimic adevărat? Tot ceea ce am spus mai sus,
pot spune, e o imagine destul de vetustă,
o amintire pe care o revezi într-o fotografie
și-ți aduci aminte, atât de bine, de parcă, totul a fost ieri.

O, acest ieri neiertător; acest ieri ce domină
reîntoarcerea privirii și cine mai știe ce fel de obiceiuri,
bune sau crunte; acest ieri ce face parte din trecerea
timpului fără ca noi să ne dăm seama și umblăm,
uneori, nepăsători printr-un viitor ce va deveni ieri;
ca pagina citită a unui roman și din când în când,
ne reîntoarcem să citim printre rânduri.
Totul se răstoarnă alergând spre amurg,
adică spre moarte și uităm această alunecare
spre nimic, spre o lume fâșâită de umbre.   

Gând

Cea mai pură sinucidere o mărturisești din rațiune, nu din depresie!

Gând

Isaia mărturisește undeva în capitolul 42: Și totuși poporul acesta este un popor prădat și jefuit! Toți zac înlănțuiți în peșteri, și înfundați în temnițe. Sunt lăsați de pradă, și nimeni nu-i scapă! Jefuiți, și nimeni nu zice: Dă înapoi! – parcă, pușcăriile comuniste. Cine dintre voi, însă, pleacă urechea la aceste lucruri? – parcă, niciun contemporan. Cine vrea să ia aminte la ele și să asculte pe viitor? – o mână de oameni. Asta se întâmplă cu poporul român, un popor ce nu-și acceptă trecutul și nu dorește să ia aminte la viitor. Un popor care se încăpățânează să nu mai învețe. Spunea Nae Ionescu undeva: „Cu cât o națiune e mai formată, cu atât asimilează mai puțin! Să ne înțelegem.”

Peisaj profan

uneori îmi imaginez că sunt orb
și alerg prin văi necunoscute;
îmi imaginez că sunt olog
și-ndur la poarta ta iubito

și lupt viteaz precum Tezeu
uitând să-mi mai întorc privirea;
înfrânt de salva pașilor tăi
tremurând ca un ostaș aievea