Lăuntrica splendoare

lui Mihai Prelipcian

Am fost fărâmă, poate poate
într-o copilărie ce-i veșmânt;
să ieși din timp e-o taină aparte
să te plângi și să te plângi.

Și totuși, totul e departe
la un pas, un salt morbid;
tot adâncul ne desparte
refuzând și refuzând.

Ce-ar fi să vină o furtună?
s-auzi cum cad frunze pe pământ;
s-auzi cum totul s-ar rupe-n mine
răpus de vânt, răpus de vânt.

Îi bezna grea? mă-ntreb mereu;
o fi curbă și străină?
pe unde calc mi-e pasul greu
nu dau de mine, nu dau de tine.

Și, totuși, am mâinile rănite
și inima învechită de atâta dor;
și tot ce fac mă scald în splendori
și-am să mor venind la tine. 

Desfășurat mereu

Și-așa mi-e viața, cât o privire pală,
aceste gânduri s-or înălța la cer;
și stau umil într-o odaie,
privind într-o oglindă, zâmbind altfel.

Profunde-mi sunt toamna și ploaia,
aceste stări pe care le-ndrăgesc;
o vorbă spusă în mângâiere,
răsună ca un gong la pieptul ei.

Și te vedeam mai tristă ca niciodată,
veghez tăcut privindu-te sub Cer;
între realitate și visare,
cel mai greu mi-este să mor.

Și te-am cuprins cu o șoaptă domoală,
în frumusețea ta ce-i anotimp;
zace în mine tainice visuri,
în sumbre momente te-aș mai iubi.

Cumplit

ce delicat mi-a șoptit copacul
pentru că veneam sub ramura lui
să-l citesc pe Cioran
și nu numai;
în timp ce oameni treceau,
unii zâmbeau,
alții priveau
putin ciudat, încruntați,
unii veseli,
unii triști
ca viața lor muribundă
și-mi pare rău
că nu am un leac pentru ei
-eu mi l-am găsit pe-al meu-

și toamna vine ne-ntrebată,
vine cu vânt și ploi mărunte,
cu frunze ce cad
deja răpuse,
de timp, de vară de fapt
și-i totul aproape mat.

un copil mă întreabă: ce faci aici
singur pe o bancă
pentru că imediat vine ploaia
și tu nu ai nicio intenție să pleci?
Mă uit la el
și-i răspund: nu insista,
eu nici măcar nu exist!
Se uită mirat la mine,
credea că vorbește singur și aleargă
spre nimicul lui
aproape suspinând;
în timp ce alearga, întoarce privirea
către mine și m-arată cu degetul
șoptind printre buze:
ești o enigmă!

în mintea mea,
în fața teatrului național,
pe banca cea mai muribundă
pe lângă cartea pe care o citeam,
în mine se dădea o luptă.
Buzele trecatorilor tremurau
fără niciun zgomot
și, parcă, plecau
cu mine la drum
într-o călătorie pe alocuri
ca-ntr-o splendoare nevăzută.

nu am o casă natală,
nici trecut glorios,
mă uit la mine ca la o epavă
și-mi spun mereu cât sunt de prost.
Se întoarce lumea odată cu mine
și mă simt fabulos,
ca-ntr-o lumină nesfârșită
și râvnesc la tot ce nu am fost,
mântuită parcă de prezența unui Dom.
Privesc din visare, din toamna
profundă și sângerie
și mort stau mai aproape de mine
tulburat și fără rost.

Dacă aș putea

M-aș transforma în umbră
la urechea femeii îndrăgostite,
la ființa omului răpus de griji,
la chinul lumii ce nu apune.

M-aș transforma în mângâiere
pe coapsa unei femei iubite,
pe obrazul unui copil părăsit,
pe neputința omului de mâine.

Gând

Pictura, muzica și poezia sunt cele mai mari realizări ale omenirii și fără aceste instrumente, omenirea s-ar afla într-un declin continuu. Suntem experți în politică pentru că politica a fost creată pentru mediocritate, pentru calomnie și regres.