Lăuntrica splendoare

lui Mihai Prelipcian

Am fost fărâmă, poate poate
într-o copilărie ce-i veșmânt;
să ieși din timp e-o taină aparte
să te plângi și să te plângi.

Și totuși, totul e departe
la un pas, un salt morbid;
tot adâncul ne desparte
refuzând și refuzând.

Ce-ar fi să vină o furtună?
s-auzi cum cad frunze pe pământ;
s-auzi cum totul s-ar rupe-n mine
răpus de vânt, răpus de vânt.

Îi bezna grea? mă-ntreb mereu;
o fi curbă și străină?
pe unde calc mi-e pasul greu
nu dau de mine, nu dau de tine.

Și, totuși, am mâinile rănite
și inima învechită de atâta dor;
și tot ce fac mă scald în splendori
și-am să mor venind la tine.